SUNA CLOPOTELUL

 

Prima zi de scoala este un eveniment pe cat de emotionant, pe atat de stresant pentru intreaga familie.  Emotionant, pentru ca este un inceput de drum, un ritual de trecere de la identitatea de copil in mijlocul familiei care-l accepta si-l iubeste neconditionat, la cea a unui copil care,  separat de mediul familial atat de sigur pentru el si patruns intr-un mediu total nou, in spatiul scolii, invata ca nu mai e iubit doar pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce face si pentru modul in care se comporta. Odata cu aceasta, copiii isi pierd reperele obisnuite, descopera spatii noi, alti copii, adulti, o noua organizare a timpului, toate aceste repere destabilizate producand anxietate, teama, dificultati de adaptare.

Exista insa cateva lucruri extrem de simple pe care le puteti face  pentru a-i ajuta pe copii sa treaca mai usor peste aceasta noua experienta.

–          Spuneti – i dinainte ca va merge in curand la scoala. Puteti chiar marca in calendar ziua in care va merge la scoala si ganditi-va cat de infricosator ar fi daca i-ati spune brusc : “ gata, maine mergi la scoala”.

–          Atunci cand aduceti in discutie scoala, fiti pozitiv : asigurati – l ca scoala este un loc bun, unde isi va face noi prieteni, va descoperi lucruri noi si interesante . Incercati sa evitati afirmatiile de genul : “ vai, mi-aduc aminte ce mult am plans in prim a zi de scoala, cand mama m-a lasat singur in clasa si a plecat” sau “ nici mie nu mi-a placut la scoala, dar asta e, trebuie sa mergi.”

–          Nu folositi niciodata scoala ca pe o amenintare sau ca pe un mijloc de a-i schimba un anumit comportament . Spunandu-i: “ Lasa ca incepi tu scoala si-o sa vezi ce te asteapta” il veti face sa priveasca scoala ca pe un loc unde va fi nevoit sa se supuna unor reguli stricte si unde va fi amarnic pedepsit daca nu le respecta.

–          Pregatiti-l din timp pentru noile experiente scolare, folosind papusi sau jucand roluri cu diferite activitati scolare antrenante, citindu – i carti in care scoala apare ca un loc plin de intamplari amuzante.Ii veti starni astfel curiozitatea si nerabdarea.

–          Obisnuiti-l sa ia zilnic micul dejun. Daca va loviti de refuzuri, explicati-i ca altfel va fi obosit si nu va avea forta sa invete lucrurile noi si interesante despre care i-ati povestit de atatea ori.

–          Stabiliti dinainte un program de somn, pentru ca va avea nevoie de timp sa se acomodeze cu trezirea de dimineata, cu orarul fix de la scoala si orele destinate pregatirii temelor pentru a doua zi.

–          Mergeti impreuna cu el sa cumparati obiectele necesare pentru scoala si cereti-i parerea atunci cand le alegeti

–          Vizitati inainte scoala impreuna cu copilul, faceti–i cunostinta cu invatatoarea si poate chiar veti gasi printre cunoscuti pe unul dintre noii lui colegi.

–          Planificati 1-2 zile de relaxare inainte de inceperea scolii

–          Pregatiti-i in seara dinainte hainele, ghiozdanul si stabiliti cine va merge cu el si cine va veni sa-l ia de la scoala.

–          Ar fi ideal ca macar unul dintre parinti sa-l insoteasca pana la scoala si chiar pana in clasa in aceasta prima zi.Daca va incearaca teama si anxietatea, incercati sa nu  transmiteti nelinistile dumnevoastra copilului.

–          Lasati-l sa-si ia cu el, daca doreste, un obiect care-i confera siguranta ( jucaria lui preferata, un animal de plus)

–          Daca invatatoarea va permite sa stati cateva minute alaturi de el in clasa, aveti grija sa –l atentionati atunci cand plecati. Nu va strecurati afara intr-un moment de neatentie din partea lui, pentru ca acest lucru l-ar putea face sa se simta abandonat si neiubit. De asemenea, spuneti-i sa nu se ingrijoreze daca nu sunteti in curte imediat dupa terminarea orelor, este posibil sa intarziati putin.

–          La intoarcerea de la scoala , acordati-i timp si atentie, lasati-l sa va povesteasca tot ce a facut in prima zi , incurajati-l si laudati-l chiar si pentru lucruri care vi se par banale.

Daca aceste sfaturi vi s-au parut utile si considerati ca “v-ati facut temele” , emotia primei zile de scoala va va oferi astfel momente placute de care va veti aminti mereu cu zambetul pe buze. Si nu uitati : inceputul scolii este una dintre cele mai timpurii si mai provocatoare experiente pentru intreaga familie, iar de reusita ei depinde sanatatea emotionala, increderea in sine si siguranta copilului.Succes!

Dr Simona Druga

Medic psihiatru copii si adolescenti

 Mutismul selectiv reprezintă o o tulburare care afectează capacitatea copilului de a vorbi în anumite situaţii, specifică copilului între cinci şi nouă ani. Copilul prezintă o severă selectivitate în vorbire, determinată emoţional, deşi el este pe deplin capabil de exprimarea şi înţelegerea limbajului şi continuă să-l folosească în anumite situaţii, dar refuză să vorbească în altele. De exemplu, un copil poate să fie în măsură să vorbească cu familia, acasă, dar nu cu colegii la școală/grădiniţă sau în anumite situaţii sociale.

Refuzul persistent de a vorbi poate apărea prima data la grădiniţă deoarece intrarea în colectivitate este o situaţie socială nouă, cu potenţial anxiogen ridicat, în special pentru copii cu trăsături de temperament de tip inhibat. Totodată, timiditatea exagerată la începerea primului an şcolar este un fapt relativ comun. Aproximativ 1% dintre copiii aflaţi în această situaţie nu folosesc mai mult de câteva cuvinte în primele 8 săptămâni de şcoală.

Uneori, în anumite condiţii, copilul refuză să vorbească, dar familia nu se îngrijorează, considerându-l timid sau ruşinos; dar repetarea acestei atitudini şi persistenţa ei creşte îngrijorarea familiei, în ciuda faptului „că el ştie să vorbească”, şi „înţelege toate cele”, „ba spune chiar şi poezii”.

Deşi limbajul este absent, copiii comunică prin gesturi, priviri, desene, uneori chiar prin sunete nearticulate. Par chiar „vorbăreţi” în „mutismul” lor.

Copiii cu mutism electiv sunt capabili, prin definiţie, să înţeleagă şi să folosească limbajul vorbit, dar în anumite situaţii, cel mai frecvent în afara familiei, ei nu pot face acest lucru. Uneori adulţii au tendinţa să considere că aceşti copii aleg să tacă din încăpăţînare sau opoziţionism, în anumite situații, în timp ce adevărul este că ei sunt forțați de anxietatea lor extremă să păstreze tăcerea; în ciuda voinței lor de a vorbi, pur și simplu, în mod involuntar, vocea lor nu-i ascultă.

Aceşti copii prezintă următoarele trăsături specifice:

• dificultăţi în menținerea contactului vizual
• reticența de a zâmbi şi tendinţa de a avea expresii faciale „goale”
• mișcări rigide, incomode ale corpului
• anxietate, în special în situațiile în care se aşteaptă de la ei să comunice (la telefon, să salute, să spună la revedere/vă mulțumesc etc)
• tendința de a se îngrijora mai mult decât majoritatea copiilor de vârsta lor – de ex., teamă de ridicol în situaţii sociale
• uneori, pot prezenta simptome specifice ale tulburării de anxietate generalizată,
• sensibilitate la zgomot și aglomeraţie
• negativism, comportament opoziţionist
• excesiv de timizi, ruşinoşi, inhibaţi în prezenţa străinilor, au tendinţa de a se izola, evită persoanele nefamiliare sau contextele sociale necunoscute, prezintă relaţii sociale extrem de selective; în acelaşi timp, aceşti copii pot fi consideraţi extrem de încăpăţânaţi, manipulativi şi foarte rezistenţi la schimbare – uneori aceste atitudini se manifestă mai frecvent acasă. Ei pot moşteni aceste trăsături de temperament de la unul din părinţi;
• aceşti copii funcționează normal în toate celelalte domenii de comportament şi în învățare, deși par excesiv de retraşi şi nu participă la activități de grup din cauza anxietăţii lor extreme. De exemplu, un copil poate să fie complet tăcut la grădi/școală, timp de ani de zile, dar vorbesc destul de liber sau chiar excesiv acasă sau într-un mediu familiar.

INTERVENŢIE

Contrar credinţei populare, mutismul selectiv nu dispare neapărat cu vârsta sau pur și simplu „ca peste noapte, atunci când copilul creşte”. În consecință, tratamentul la o vârstă cât mai mică este important deoarece, odată ce copilul se obişnuieşte cu eticheta „timid”, „nu vorbeşte”, perspectiva ca el să vorbească devine şi mai dificilă.

Mutismul selectiv este o tulburare de comunicare având o dimensiune psihologică, implicaţii psihiatrice şi consecinţe importante atât asupra funcţionării sociale cât şi asupra celei familiale a copilului. Prin urmare, o intervenţie adecvată presupune existenţa unei echipe de management formată din:

– educator, învăţător

– psiholog, consilier şcolar

– medic psihiatru, pediatru

– părinţi

– logoped

Se recomandă o combinație de abordări terapeutice iar cercetările arată că, combinațiile mai eficiente includ o componentă de modificare comportamentală prin expunere la situaţii sociale cu încurajarea comunicării.

Pentru că mutismul selectiv este considerat o tulburare de anxietate, tratamentul medicamentos poate reprezenta o opţiune în cazurile foarte severe, la copii mai mari şi adolescenți a căror anxietate conduce la depresie. Medicaţia, atunci când este utilizată, nu este niciodată singura opţiune de tratament pentru un copil cu mutism selectiv. Concomitent, copilul trebuie să fie inclus într-un plan individualizat de terapie pentru a-l ajuta să-şi depăşească dificultăţile.

La cea mai mare parte dintre copiii cu mutism selectiv, cu intervenţie adecvată, manifestările se ameliorează semnificativ după 6-12 luni, în unele cazuri chiar mai devreme.

 

Cum ajutăm un copil cu mutism selectiv?

 

Copilul cu mutism selectiv nu poate vorbi ca urmare a anxietăţii extreme pe care o simte, prin urmare, el nu este încăpăţânat sau neascultător şi nu se comportă astfel „cu un scop” sau pentru că încearcă să „controleze” o situație. Acești copii nu pot vorbi, literalmente „cuvintele pur si simplu nu vor să iasă.”

• Stabiliţi-vă ca obiectiv reducerea anxietăţii şi nu verbalizarea.
• Lăsaţi-l pe copil să înţeleagă că îl veţi ajuta dar nu veţi încerca să îl forțaţi să vorbească. Stabiliţi cu copilul moduri în care el poate comunica cu dvs, de ex, dând din cap (da/nu), utilizarea unor carduri pentru a răspunde cu da/nu, folosind un cartonaş pentru a merge la toaleta. Asiguraţi-l că nu o să insistaţi ca el să vorbească, dar aveţi nevoie să găsiţi modalități pentru a comunica. Permiteţi copilului să utilizeze orice mijloc de comunicare poate (dar încurajaţi, întotdeauna, niveluri mai ridicate): prin schimb de imagini, desen, scris, prin gesturi, în şoaptă.
• Comunicaţi-i că, atunci când se va simţi suficient de confortabil pentru a vorbi, este ok să o facă.
• Facilitaţi momente de joacă acasă sau după programul de grădi/şcoală, astfel încât copilul să se poată simţi confortabil alături de alți copii.
• Discutați cu prietenii lui, atunci când el nu este prezent, despre „timiditatea” sa și despre felul în care să se comporte pentru a-l ajuta – sugeraţi-le, de exemplu:
• Să fie prieteni cu el și să-l includă în toate activitățile
• Să nu încerce să-l forţeze să vorbească
• Să nu spună altor persoane „El nu vorbeşte”
• Să nu răspundă în locul lui în situaţii în care copilul ar trebui să vorbească ci să se comporte ca şi cum e ceva normal și să-şi continue activitatea.
• Citiţi poveşti în care personajele au dificultăţi de a vorbi în prezenţa străinilor sau în situaţii noi.
• Nu vă aşteptaţi ca el să vă vorbească şi lăsaţi-l să interacţioneze cu o dvs în orice fel poate – v-ar putea arăta jocurile preferate, calculatorul, cărțile, animalul preferat etc. Scopul este să permiteţi, astfel, copilului să se simtă relaxat și confortabil în prezența dvs.
• Nu așteptați ca el să răspundă în mod necesar, e important doar ca el să ştie că face parte din conversație și că orice fel de comunicare, chiar şi nonverbală, este acceptată în relaţia cu dvs.
• Organizaţi activități de cooperare în grup (grupuri mici), astfel încât el să se simtă mai relaxat. El ar putea fi cel care notează activitatea grupului.
• Mulţi dintre aceşti copii literalmente simt că sunt „pe scenă” în fiecare minut al zilei! Cei mai mulţi copii cu mutism selectiv nu vor vorbi în fața unui întreg grup. Vă sugerăm să nu încercaţi să-l determinaţi să vorbească cu orice preţ, deoarece această strategie nu funcţionează într-un context nefamiliar.
• Încurajaţi interacţiunea socială la niveluri de complexitate progresiv crescânde
• Sfat important: NICIODATĂ nu faceţi copilul să se simtă ca şi cum aţi „aștepta” ca el/ea să vorbească. Această așteptare este provocatoare de anxietate. În plus, este important să nu faceţi un „mare” eveniment din orice încercare de verbalizare care are loc. Mai frecvent, copilul va vorbi cu un alt copil, înainte de a-i vorbi unui adult. În acest caz, este important să nu menționăm că am „auzit” glasul lor.
• Fiţi calmi şi răbdători; în primul rând, încercaţi să abordaţi copilul într-un mod cu totul discret și acceptaţi-l.
• Este important să ştiţi că progresele sunt lente, tratamentul este adesea descris ca fiind „dificil” şi întregul proces de „vindecare” poate dura 6 luni – 1 an

 

Mesaje şi atitudini de evitat:

– nu insistăm şi nu ameninţăm copilul să vorbească

– nu oferim explicaţii şi argumente nesfârşite atunci când copilul urmează să fie expus la o situaţie socială în care ne aşteptăm să apară comportamentul (cel mai frecvent, serbările de la grădi)

– în prezenţa unei persoane străine, nu facem presiuni asupra copilului pentru a-l determina să vorbească

– nu-l pedepsim, nu-l blamăm, nu-l izolăm şi nu îl ignorăm atunci când copilul se află într-un grup în care se manifestă aceste comportamente

– nu îi oferim atenţie excesivă atunci când el/ea face o încercare de comunicare – acest fapt poate face ca un copil anxios să se simtă chiar mai incomod şi să regreseze în încercările lui de a vorbi

– nu-l tachinăm şi nu-l comparăm cu alţi copii de vârsta lui care fac faţă cu succes situaţiilor sociale

– urmărim expunerea progresivă a copilului la situaţii şi persoane noi:

• principiul desensibilizării treptate: se modelează comunicarea încurajând copilul să progreseze de la vorbit în șoaptă până la verbalizare cu voce tare. Copilul va folosi numai silabe sau vocale simple, ulterior va accepta să pronunţe cuvinte simple, separate, şi mai târziu va pronunţa propoziţii simple; de fiecare dată va fi răsplătit şi lăudat, încurajat să pronunţe cuvinte.
• treptat, se va urmări participarea non-verbală la activităţi comune, apoi comunicarea non-verbală, apoi, producerea de sunete mai întâi în contexte ce nu ţin de comunicare (jocuri interactive) apoi cuvinte cu scop de comunicare şi, în final, comunicare progresivă, impersonală – personală
• jocuri de rol cu partenerii de comunicare în situaţii diferite; ulterior, aceste şedinţe vor fi direcţionate în sensul facilitării comunicării cu alţi copii.
• se lucrează în grupuri mici
• se utilizează, la început, metode non-verbale (gesturi, carduri cu imagini, etc) pentru a-l încuraja să vorbească
• copilul va fi răsplătit pentru fiecare încercare de comunicare verbală sau non-verbală cu o persoană străină (fie numai că i-a adresat un zâmbet fugar sau că numai a privit-o);
• se pot utiliza casete audio/video pentru a desensibiliza un copil la sunetul vocii lui în contexte în care copilul în mod normal, vorbeşte. Iniţial, copilului nu-i face plăcere să vadă inregistrarea, dar ulterior acceptă să se asculte/privească, şi, oarecum ruşinat, începe uneori să comenteze propria lui atitudine.

 

Dr. Simona Drugă

Medic Psihiatru copii şi adolescenţi

Povestea unui adolescent

Mă numesc Teo şi am 19 ani. Totul a început acum 2 ani, ca o activitate distractivă pentru mine şi, într-un fel, ca să-mi înving plictiseala şi să nu mai stau tot timpul s-o aud pe mama cum mă cicălea. Şcoala era plictisitoare, colegii… nu mai vorbesc, aşa că am găsit un joc care m-a „prins”. Unde mai pui că mă şi pricepeam mai bine decât cei care mai erau pe acolo şi ajunsesem să le dau soluţii…mi-am câştigat respectul! De la un simplu joc…am ajuns la o pasiune…credeam eu! Abia aşteptam să plec de la şcoală, să ajung acasă, să mă aşez pe scaun, la calculator, mama să-mi aducă, în sfârşit, masa şi …acţiune! Cel mai bine era când mama lucra în tura de noapte şi nu trebuia să mai dorm. Uneori, nici nu-mi venea să cred că e deja dimineaţă şi, parcă mi-era puţin foame. Niciodată nu aveam suficient timp. Nu-mi mai păsa de nimeni şi de nimic. În fine… ciclul ăsta fost cam la fel până ce într-o zi, nu ştiu ce am făcut dar ceva m-a trezit! Nu chiar în ziua aia ci după ce m-am văzut pe lista respinşilor. A venit apoi vara, norocoşii au plecat la distracţie, eu am rămas. Am  încercat să fac să nu-mi pese, să mă joc în continuare, dar parcă nu mai avea acelaşi gust. Aveam chef să ies, să scap, să vorbesc cu cineva, oricine, doar să  uit de inutilitatea asta care era peste tot în mine…

Acum, învăţ…să am o viaţă, să mă re-conectez la viaţă! Acum pot să-mi uit telefonul acasă fără să-mi pese, pot să citesc o carte şi să mi se pară interesantă, pot să-i ascult pe alţii şi să cred că au ceva de spus!

 

CE ESTE DEPENDENŢA DE INTERNET?

Deşi Internetul a devenit una dintre cele mai importante resurse de informaţii, utilizarea necontrolată, patologică a Internetului – adică, dependenţa de Internet – poate avea un impact negativ asupra performanţelor şcolare, a relaţiilor de familie şi asupra stării emoţionale a adolescenţilor, fiind un comportament cu semne şi simptome similare cu cele ale oricărei alte dependenţe.

Dependenţa de Internet este definită ca o pierdere compulsivă a controlului impulsurilor legate de utilizarea Internetului (jocuri online, reţele sociale, sesiuni-maraton de navigare pe Internet) care implică în principal dependenţa psihologică de Internet iar simptomele sunt comparabile cu ale altor comportamente adictive, cel mai apropiat fiind jocul de noroc patologic.

Aproape fiecare studiu efectuat pe această temă a identificat nu numai o corelaţie directă între vârstă şi dependenţa de Internet, ci şi, de asemenea, o corelaţie între vârstă şi neglijarea responsabilităţilor legate de muncă sau şcoală. Prin urmare, adolescenţii şi adulţii tineri sunt mai susceptibili de a fi dependenţi de Internet decât orice altă grupă de vârstă, şi în rândul tuturor persoanelor care suferă de această dependenţă, adolescenţii şi adulţii tineri sunt mai susceptibili de a-şi neglija de muncă  şi şcoala decât adulţii mai mari cu acelaşi tip de comportament dependent.

Un studiu efectuat la Universitatea Stanford a constatat că aproape unul din opt americani suferă de cel puţin un semn al abuzului problematic de Internet (deşi acest lucru, în sine, nu constituie dependenţă). Prevalenţa dependenţei de Internet în rândul adolescenţilor a fost estimată la 6,7% în Hong Kong (Fu et al., 2010), 12% în Asia (Hechanova & Czinc, 2008) şi 10,7% în Coreea de Sud (Park et al., 2008).

Abuzul de internet este atât de frecvent încât DSM (“Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale), care este publicat de Asociaţia Americană de Psihiatrie, are în vedere, în prezent, adăugarea unui asemenea diagnostic în următoarea sa ediţie propusă  pentru publicare, alături de alte probleme de sănătate mintală, cum ar fi tulburarea bipolară, schizofrenie şi tulburările de personalitate.

Dependenţa de Internet acoperă o varietate de comportamente şi de probleme de control al impulsurilor, care includ:

• Dependenţa de sex virtual (Cybersex addiction) – utilizarea compulsivă a pornografiei pe Internet are un impact negativ asupra relaţiilor intime din viaţa reală. Sexualitatea sănătoasă este o experienţă de viaţă integrată, în timp ce, comportamentul sexual virtual este un mijloc de a depăşi emoţii negative, plictiseala, anxietatea, problemele de cuplu, dificultăţile de relaţionare sau din nevoia de a simţi că eşti important, dorit sau puternic.
• Dependenţa de relaţionare virtuală (Cyber-Relationship addiction) – dependenţa de reţele sociale, camere de chat şi mesagerie, până la punctul în care prietenii virtuali, on-line devin mai importanţi decât relaţiile cu familia şi prietenii din viaţa reală, care ajunge să pară goală şi lipsită de bucurie. Această realitate falsă devine deosebit de periculoasă şi determină o dependenţă mult mai severă decât celelalte tipuri de comportamente legate de Internet. Atunci când este utilizat în mod responsabil, Internetul poate fi un loc minunat pentru a interacţiona pe plan social, a întâlni oameni noi şi a iniţia chiar relaţii romantice. Cu toate acestea, relaţiile on-line pot fi, de multe ori, mai intense decât cele din viaţa reală şi pot depăşi toate aşteptările realiste. O altă problemă este faptul că, în aproximativ 50% din cazuri, oamenii mint despre vârsta lor, greutatea, ocupaţia, starea civilă sau adoptă identităţi false, uneori chiar de gen.
• Comportamente compulsive pe Internet (Net Compulsions) – joc de noroc patologic, utilizarea compulsivă a site-urilor de cumpărături sau licitaţii online, care conduc, de multe ori, la probleme financiare. Persoanele cu asemenea comportamente cumpără lucruri de care, de cele mai multe ori, nu au nevoie şi pe care nu şi le pot permite, cu scopul de a experimenta bucuria introducerii ofertei câştigătoare.
• Supraîncărcarea informaţională (Information overload) – comportament compulsiv de căutarea în baze de date sau navigare pe internet (web surfing, browsing), având ca efect randament profesional mai scăzut şi interacţiune socială redusă.
• Dependenţa de calculator (Computer addiction) – utilizare excesivă a jocurilor pe calculator off-line (Solitaire, Minesweeper) sau a programelor de calculator.

 

DE CE ADOLESCENŢII SUNT CEI MAI VULNERABILI?

Dezvoltarea tot mai aprofundată a tehnicilor de imagistică cerebrală a permis, în ultimii ani, identificarea modificărilor care apar în unele părţi ale creierului în anii adolescenţei şi înţelegerea comportamentelor caracteristice acestei vârste.

Creierul adolescenţilor este încă în curs de dezvoltare, cele mai multe modificări fiind observate în cortexul prefrontal, care reprezintă acea parte din creier responsabilă pentru planificarea acţiunilor, controlul impulsurilor, organizarea şi abilitatea de a lua decizii responsabile şi de a rezolva probleme. Acest lucru indică faptul că, centrul de control executiv al creierului este încă în curs de formare şi imaturitatea din anumite regiuni predispune adolescenţii la comportamente cu risc crescut.

Procesul de maturizare are loc dinspre partea posterioară a creierului înspre regiunile frontale, prin urmare, cercetătorii au observat că abia la vârsta de aproximativ douăzeci şi cinci de ani creierul nostru dobândeşte toate mecanismele necesare pentru controlul adecvat al impulsurilor şi capacitatea de a lua decizii raţionale. În adolescenţă, mecanismele de control sunt mai puţin dezvoltate şi, de aceea, eşti mai predispus la a acţiona impulsiv şi bazându-te mai mult pe instinct decât pe raţiune atunci când te confrunţi cu situaţii stresante sau cu emoţii intense, fără să poţi aprecia corect consecinţele imediate ale acţiunilor tale.

Neurologii folosesc termenul „neuroplasticitate” pentru a exprima capacitatea creierului de a se modifica şi de a dezvolta modele noi de transmitere a informaţiilor. Neuroplasticitatea este implicată în procesul de învăţare, precum şi în controlul emoţional. Această caracteristică a creierului de a se schimba este extrem de crescută la vârsta adolescenţei, când comportamentele şi abilităţile sunt extrem de maleabile, fapt ce creează atât oportunităţi cât şi numeroase vulnerabilităţi. Prin neuroplasticitate, creierul caută modalităţi de lucru diverse pentru a funcţiona eficient iar atunci când unele activităţi ajung să facă parte din rutina unui adolescent, conexiunile utilizate pentru realizarea acestora sunt întărite. Experienţele repetate creează reţele de conexiuni sinaptice iar acestea devin mai puternice şi mai complexe prin utilizarea lor constantă. La aproximativ 11 sau 12 ani, căile mai puţin utilizate ajung să intre în declin şi în cele din urmă dispar – după principiul „use it or loose it”. Dacă un adolescent este pasionat de muzică, sport sau lectură, celulele şi conexiunile care contribuie la însuşirea acestor abilităţi vor fi cele mai dezvoltate. Dacă interesele sale sunt pentru jocuri video, vor supravieţui celulele şi conexiunile activate în timpul acestora. Conexiunile ineficiente sau slabe sunt „tunse” în acelaşi mod în care un grădinar ar tunde un copac sau un tufiş, oferindu-i forma dorită.

Pierderea conexiunilor interneuronale (pruning) neutilizate în adolescenţă este un proces de reorganizare a unor procese importante, cum ar fi, inhibiţia răspunsurilor, memoria de lucru, abilitatea de a opera cu mai multe concepte în acelaşi timp, de a acumula noi informaţii, ignorând cu mai multă uşurinţă informaţia irelevantă, de a înţelege logica argumentelor celorlalţi. Această pierdere este sănătoasă pe termen lung şi elimină reţele care nu sunt necesare pentru a face loc unor lanţuri de celule nervoase mai eficiente şi mai rapide de procesare a informaţiilor pe măsură ce devenim adulţi.

Cercetarea ştiinţifică asupra creierului a arătat că adolescenţii nu procesează informaţiile, evenimentele şi activităţile din lumea care îi înconjoară în acelaşi mod ca adulţii. S-a constatat, prin urmare, că abilitatea adolescenţilor de a interpreta expresiile faciale (frica, furia, alte stări emoţionale) este de multe ori greşită deoarece cortexul prefrontal în curs de dezvoltare este foarte puţin implicat în capacitatea de a înţelege mesajele non-verbale ale altora.

Ritmul biologic al somnului în adolescenţă este diferit de cel al adulţilor deoarece melatonina, un hormon necesar pentru somn, devine disponibilă la adolescenţi la ore mai înaintate, seara şi rămâne în organism mai mult, spre dimineaţă, spre deosebire de adulţi. Privarea de somn poate afecta starea de dispoziţie, performanţa, atenţia, învăţarea, comportamentul şi funcţiile biologice.

Dezvoltarea creierului în adolescenţă este diferită la fete faţă de băieţi. Astfel, la fete dezvoltarea şi reorganizarea creierului începe mai devreme decât la băieţi.

Experţii spun că, la vârsta de 16-17 ani, în comparaţie cu adulţii, adolescenţii sunt, în medie, mai impulsivi, mai agresivi, mai instabili din punct de vedere emoţional, îşi asumă mai multe riscuri, sunt mai reactivi la stres, mai vulnerabili la presiunea grupului, mai predispuşi la a supraestima efectele deciziilor pe termen scurt şi lung şi au tendinţa de a nu lua în considerare modalităţi alternative de acţiune.

CARE SUNT SEMNELE DEPENDENŢEI DE INTERNET?

Atunci când te simţi mai confortabil cu prietenii de pe Facebook decât cu cei reali sau nu te poti opri din jocuri video, jocuri de noroc sau pur şi simplu, surfing, chiar şi atunci când acestea au consecinţe negative asupra vieţii tale, ai toate şansele să te afli în pragul unei dependenţe.

1. Ai o dorinţă sau un impuls puternic de a folosi internetul şi ai un sentiment de euforie atunci când te afli on-line.
2. Reducerea timpului pe care îl petreci pe Internet sau oprirea Internetului duce la simptome de sevraj (de exemplu, stare generală proastă, nelinişte, iritabilitate, lipsă de concentrare, tulburări de somn) şi simptomele mai sus menţionate pot fi ameliorate prin înlocuire cu dispozitive electronice similare (de exemplu, TV, jocuri portabile, jocuri de noroc).
3. Ai nevoie să prelungeşti continuu timpul de utilizare a Internetului, precum şi gradul de implicare în activităţile pe Internet pentru a atinge un sentiment de satisfacţie. Eşti continuu preocupat de activităţile pe calculator atunci când nu te afli în faţa acestuia, petreci pe Internet mai mult timp decât intenţionezi.
4. În ciuda cunoştinţelor pe care le ai privind efectele sale nocive, îţi este greu să te opreşti din utilizarea Internetului. Atunci când ceilalţi încearcă să te oprească, îţi aperi cu înverşunare dreptul de a utiliza calculatorul aşa cum doreşti, indiferent dacă oamenii din viaţa ta se simt lăsaţi pe dinafară şi neglijaţi.
   5. Ai dificultăţi în a controla durata de timp pe care o petreci pe Internet şi eforturile de a diminua acest timp şi de a-ţi controla comportamentul on-line au eşuat de mai multe ori.
5. Ca urmare a utilizării Internetului, interesele tale pentru activităţi sociale şi recreaţionale sunt reduse sau absente, îţi neglijezi prietenii şi familia. Simţi că nimeni din viaţa „reală” nu te înţelege mai bine decât prietenii tăi on-line.
6. Utilizarea Internetului este uneori, o modalitate de a scăpa de probleme sau de a masca unele sentimente negative.
7. În faţa profesorilor, a colegilor de şcoală, prietenilor sau profesioniştilor ai tendinţa de a nega sau de a minimaliza importanţa pe care o acorzi Internetului şi te simţi vinovat. Ai o stare de anxietate sau depresie atunci când ceva sau cineva scurtează timpul sau întrerupe planurile tale de a utiliza computerul.
8. Neglijezi îndeplinirea sarcinilor la şcoală sau acasă şi laşi totul pe ultima sută de metri.
9. De multe ori sari peste orele de somn pentru a petrece timp la calculator
10. Prezinţi simptome/disconfort fizic: dureri de spate şi gât, dureri de cap, te-ai îngrăşat sau ai scăzut în greutate, sindrom de tunel carpian, tulburări de vedere, senzaţie de uscăciune sau înţepături la nivelul ochilor, tulburări de somn.

 

 

EŞTI DEPENDENT DE INTERNET?

Pornind de la criteriile DSM IV pentru jocul de noroc patologic, Kimberly Young (1998) a propus un chestionar (Internet Addiction Test) cu 8 întrebări pentru identificarea dependenţei de calculator.

1. Ai sentimentul că eşti preocupat de internet ?
2. Ai impresia că trebuie să petreci din ce în ce mai mult timp pe Internet pentru a obţine o stare de bine?
3. Pierzi controlul timpului petrecut pe Internet ?
4. Ai senzaţia de iritabilitate când te opreşti din utilizarea Internetului?
5. Foloseşti internetul pentru a scăpa de probleme, pentru a-ţi “ridica moralul”?
6. Ai minţit familia şi prietenii pentru a putea prelungi timpul dedicat Internetului?
7. Ai riscat pierderea relaţiilor sociale, a serviciului, oportunităţile pentru o carieră profesională sau educativă?
8. Ai devenit mai neliniştit odată ce ai înterupt activitatea on-line şi te gândeşti la cea viitoare?
9. Rămâi conectat mai mult timp decât era prevăzut?

O persoană este considerată dependentă dacă răspunde cu DA la cel puţin 5 criterii enumerate mai sus.

 

CUM DEVIN OAMENII DEPENDENŢI DE INTERNET?

Mulţi dintre noi avem tendinţa de a ne petrece mai mult timp pe Internet atunci când ne simţim singuri sau suntem copleşiţi de sentimente neplăcute, în căutarea unui mod de a scăpa de plictiseală sau a uita, pentru moment, de problemele care ne provoacă disconfort. Nu toţi devenim, însă, dependenţi.

Există o serie de diferenţe între cei care utilizează Internetul într-un mod sănătos şi cei care nu. De exemplu, persoanele dependente s-au dovedit a fi mult mai atrase de aplicaţii interactive, cum ar fi chat şi cumpărături, în timp ce non-dependenţii folosesc Internetul aproape exclusiv pentru trimiterea de e-mail şi căutarea de informaţii. Unii cercetători afirmă că utilizatorii sunt dependenţi de materialele pe care le găsesc pe Internet nu la mediul în sine (Davis, 2001; Griffiths, 2000).

Studiile au arătat că cei mai expuşi la riscul de dependenţă sunt adolescenţii şi adulţii tineri, iar dintre aceştia, băieţii şi cei cu anumite vulnerabilităţi temperamentale cum ar fi timiditatea, stima de sine scăzută, competenţe emoţionale şi sociale scăzute, comportamente de risc (consum de alcool, droguri, joc de noroc patologic), competenţe slabe de gestionare a timpului. Adolescenţii dependenţi de internet sunt mai introvertiţi şi mai timizi în interacţiuni sociale faţă-în-faţă şi preferă singurătatea, activităţile solitare.

Există, prin urmare, anumiţi factori de risc dovediţi pentru dependenţa de Internet şi dependenţa de calculator:

• Anxietatea – o persoană cu tulburare de anxietate poate utiliza Internetul pentru a-şi distrage atenţia de la îngrijorările sau temerile pe care le prezintă.
• Depresia – Internetul poate fi considerat un mijloc de evadare din starea de tristeţe dar dependenţa poate înrăutăţi lucrurile, prin izolare şi singurătate.
• Alte dependenţe – mulţi dependenţi de Internet suferă de alte dependenţe, cum ar fi, dependenţa de droguri, alcool, jocuri de noroc şi sex.
• Lipsa suportului social – reţelele de socializare on-line sau jocurile online sunt utilizate ca o modalitate de a stabili noi relaţii şi de a solicita ajutor.

 

CUM MĂ POATE AFECTA UTILIZAREA INTERNETULUI?

Ne bucurăm de toate beneficiile Internetului şi pentru mulţi dintre noi este, de asemenea, un instrument indispensabil pentru muncă, educaţie şi comunicare. Utilizarea atât de frecventă a Internetului a apărut din nevoia din ce în ce mai mare a oamenilor de a avea acces la informaţii şi de a comunica într-un mod cât mai eficient şi mai rapid. Treptat, spaţiul virtual a început să înlocuiască multe aspecte ale vieţii de zi cu zi şi din ce în ce mai mulţi oameni îl consideră locul în care se simt cel mai confortabil.

Aşa cum tot ceea ce facem şi cum toate lucrurile care ne înconjoară au o influenţă, fie ea pozitivă sau negativă, asupra noastră, şi Internetul are părţile sale bune şi părţile sale rele. Un studiu realizat în 2008 de „Semel Institute for Neuroscience and Human Behavior” la UCLA a demonstrat, pornind de la ideea „neuroplasticităţii”, că, la persoanele de vârstă medie şi înaintată care petrec timp navigând pe Internet, apariţia declinului cognitiv caracteristic bolii Alzheimer sau demenţei, a fost prevenită sau chiar împiedicată. Aşadar, unul dintre avantajele utilizării Internetului este faptul că ne menţine creierele active, continuând să învăţăm pe măsură ce îmbătrânim.

În timp ce timpul petrecut pe Internet poate fi extrem de productiv, fiind un instrument educaţional foarte util prin intermediul numeroaselor resurse pe care le oferă, la copiii şi adolescenţii care petrec prea multe ore on-line, acest comportament poate interfera cu dezvoltarea psihologică, fiziologică, socială şi mintală şi poate determina neglijarea activităţilor legate de şcoală, abilităţi sociale reduse cu relaţii interpersonale defectuoase şi izolare faţă de cei de aceeaşi vârstă şi chiar faţă de membrii familiei, comportamente agresive, depresie, deprivare de somn care determină scăderea capacităţii de concentrare, oboseală cronică şi slăbirea sistemului imunitar, cu consecinţe grave asupra sănătăţii fizice.

Există din ce în mai multe studii legate de impactul negativ al supraîncărcării cu informaţie şi utilizării excesive a Internetului. Deşi ţi se pare greu de crezut, efectele pot fi mai severe decât cele ale unei boli cronice:

 

• Perturbări ale stării de sănătate fizică:

 

–          Obezitate – prin lipsa activităţii fizice, rutine de masă şi comportament alimentar nesănătos

–          Deformări ale coloanei vertebrale – scolioze, cifoze

–           Sindrom de tunel carpian – durere şi senzaţie de amorţeală în mâini şi la nivelul articulaţiilor mâinii

–          Crize de epilepsie – prin fotosensibilitate

–          Tulburări de vedere

–          Dureri de cap, ameţeli

 

• Tulburări emoţionale şi modificări ale comportamentului:

 

–          Anxietate

–          Depresie

–          Fobie socială

–          Refuz/absenteism şcolar

–          Comportament agresiv

–          Izolare socială

–          Integrarea experienţelor virtuale în viaţa reală şi eşec în plan social

 

• Modificări complexe în circuitele cerebrale

 

În centrul creierului nostru se află structuri cerebrale conectate printr-o reţea neuronală complexă care formează „sistemul de recompensă”. Activităţile care stimulează această reţea neuronală sunt asociate cu sentimente de bine, satisfacţie, plăcere, confort, sentimente care au fost denumite recompense şi care determină o întărire pozitivă a acestor activităţi. Una dintre structurile principale ale circuitelor de recompensă este sistemul limbic, care se dezvoltă şi se maturizează cel mai rapid, între 15 şi 18 ani, fapt ce creşte vulnerabilitatea adolescenţilor în faţa activităţilor care provoacă plăcere.

Cum funcţionează aceste sistem de recompensă?

Imaginează-ţi că nu ai mâncat toată ziua şi cineva îţi oferă un sandwich mare, apetisant. Cele cinci simţuri adună informaţii din mediul înconjurător şi trimit semnale către creier, informându-l că există un sandwich yummy în faţa ta. Într-o altă parte a creierului există circuite care „ştiu” că atunci când mănânci un sandwich, nu îţi va mai fi foame şi te vei simţi bine. Pe baza acestor informaţii, creierul trimite organismului tău comanda de a ridica sandwich-ul şi de a-l mânca, iar după ce vei face acest lucru  AscultaţCitiţi fonneuronii din circuitul de recompensă vor determina eliberarea de dopamină (o substanţă chimică din creier, denumită „neuromediatorul plăcerii”) şi aceasta te va face să simţi plăcere. Odată obţinută această recompensa (starea de bine), dopamina eliberată va activa regiuni ale creierului care vor memora sentimentele de plăcere pe care le-ai experimentat. Ori de câte ori vei repeta acest comportament creierul tău îşi va aminti că ceva important se întâmplă şi va răspunde printr-o creştere din ce în ce mai mare a nivelului de dopamină, pentru a menţine aceste stări.

Comportamentele care provoacă dependenţă (fumatul, consumul de alcool, consumul de droguri, jocurile de noroc, jocurile video) stimulează acelaşi sistem de recompensă, însă acestea pot elibera o cantitate de dopamină de 2 până la de 10 ori mai mare decât în cazul recompenselor naturale ( comportament alimentar, activitate sexuală). Aşa cum avem tendinţa de a reduce volumul unui radio care se aude prea tare, creierul se adaptează la încărcarea excesivă cu dopamină prin scăderea producţiei proprii de dopamină sau prin reducerea numărului de receptori pentru dopamină din circuitul de recompensă. Ca urmare, impactul dopaminei asupra sistemului de recompensă este scăzut, reducând capacitatea persoanei dependente de se bucura de comportamentele care i-au produs, anterior, plăcere. Aceasta va avea nevoie de creşterea implicării în acel comportament (creşterea cantităţii de alcool/drog, a timpului petrecut pe Internet/jocuri) pentru a stimula creierul să producă o cantitate de dopamină suficientă pentru a atinge efectul de plăcere iniţial.

 

Timpul petrecut on-line devine o problemă atunci când ajunge să absoarbă prea mult din timpul tău, facându-te să-ţi neglijezi relaţiile, munca, şcoala sau alte lucruri importante din viaţa ta.

 

CUM POŢI PREVENI DEPENDENŢA DE INTERNET?

Au fost elaborate diverse strategii pentru educaţia utilizării sănătoase a Internetului în rândul adolescenţilor. Acestea se bazează atât pe recomandări legate strict de controlul comportamentelor on-line cât şi pe prevenirea altor tulburări asociate acestei dependenţe, de ex. fobia socială, tulburările dispoziţiei, disfuncţiile familiale, eşecul pe plan academic şi profesional.

1. Identifică şi încearcă să rezolvi la timp orice probleme care te pot face vulnerabil: depresie, stress, anxietate, probleme cu alcool/droguri.
2. Construieşte-ţi abilităţi de adaptare: învaţă cum poţi face faţă furiei, depresiei, timidităţii.
3. Îmbunătăţeşte-ţi şi consolidează relaţiile sociale – rezervă timp pentru interacţiune cu prietenii şi familia, caută grupuri cu interese comune, cum ar fi, o echipă de sport, colegi de clasă sau cu pasiuni comune.
4. Monitorizează timpul petrecut pe Internet – notează într-un jurnal cât de mult utilizezi Internetul pentru activităţile legate de şcoală/muncă şi cât pentru activităţi de socializare on-line/browsing/surfing/jocuri etc. Există momente din zi când utilizezi Internetul mai mult? Există zile când pierzi noţiunea timpului sau te „blochezi” on-line mai mult decât ai intenţionat?
5. Încearcă să utilizezi metode de time-out, de exemplu, setează o alarmă, programează închiderea automată a calculatorului la anumite ore ale zilei sau la aceeaşi oră, în fiecare seară.
6. Înlocuieşte calculatorul cu activităţi sănătoase. Dacă eşti plictisit sau te simţi singur, rezistă impulsului de a reveni on-line şi încearcă alte modalităţi de a-ţi petrece timpul (inivită un prieten la masă, în oraş sau la o plimbare)
7. Întreabă-te: „Ce am pierdut cât timp am stat pe net?”, „Ce puteam face în loc să stau toată ziua în joc?”.
8. Caută prieteni şi cunoştinţe care nu consideră Internetul „THE FINAL DESTINATION”.
9. Păstrează-te conectat la viaţa reală – citeşte ziare, intră în magazine de carte şi muzică, participă la evenimente de divertisment, concerte, teatru, întreceri sportive.
10. Foloseşte Internetul după principiul „scopul scuză mijloacele” – caută informaţii, economiseşte timp. Există, totuşi, şi aspecte pozitive legate de utilizarea Internetului!

 

Dr. Simona Druga

Medic psihiatru copii și adolescenți

Această tulburare face parte din grupul tulburărilor comportamentale şi emoţionale cu debut în copilărie şi adolescenţă alături de ADHD şi tulburarea de conduită.

La vârste mici, tulburarea se manifestă prin crize de furie, incapacitatea de a respecta regulile, toleranţă scăzută la frustrare (plânge şi ţipă dacă nu i se face pe plac, dacă nu i se cumpără de doreşte), agresivitate (loveşte sau bate membrii familiei, trânteşte uşi, loveşte cu picioarele în mobilă). Copilul este “încăpăţânat, pare tot timpul nemulţumit şi gata de ceartă, “face numai ce vrea el”, dă vina pe ceilalţi pentru propriile greşeli, este respins de copiii de aceeaşi vârstă deoarece le strică jocurile sau jucăriile, îi impinge sau îi loveşte.

 

Particularităţi ale dezvoltării comportamentului social la copil

În jurul vârstei de 3-4 ani copilul începe să înţeleagă simpatia şi empatia, începe să dorească să placă şi să-i mulţumească pe ceilalţi. Totodată, începe să înţeleagă când a greşit el sau ceilalţi, învaţă că există consecinţe ale comportamentelor sale şi dobândeşte, cu timpul, capacitatea a-şi controla emoţiile în situaţii frustrante. Astfel, crizele de furie devin mai rare, copilul nu mai plânge „chiar din orice” şi începe să-şi exprime verbal emoţiile, devenind capabil să se conformeze normelor sociale corespunzătoare vârstei.

Aceste abilităţi şi deprinderi se dezvoltă treptat şi sunt influenţate de evenimentele zilnice din viaţa copilului. Uneori, o dificultate aparent nesemnificativă pentru adulţi poate provoca un regres emoţional al copilului, care se poate exprima prin modificări în comportamentul acestuia.

Modalitatea în care copilul învaţă să răspundă acestor situaţii depinde şi de trăsăturile înnăscute ale copilului dar şi de comportamentele învăţate în familie. Unii dintre copii se retrag, se izolează în faţa frustrării, alţii acuză, se ceartă, stârnind conflictul iar modalitatea în care adulţii reacţionează în faţa acestor manifestări le poate întări sau nu aceste comportamente ca şi modalitate ulterioară de răspuns la situaţii similare.

Când „ai crescut, eşti mare şi deja mergi la grădiniţă”, lumea socială se extinde, aşteptările celor mari încep să crească şi, totodată, în mod paradoxal, să se restrîngă la tipare impuse de „normele sociale”. „Bunul simţ comun”nu mai acceptă cu indulgenţă „năzdrăvăniile” care poate, altădată, stârneau râsul. Se aşteaptă de la copil să cunoască diferenţa între „bine” şi „rău”, între „ce-i aparţine lui” şi „ce aparţine altuia”. Generozitatea şi lipsa de egoism devin valori şi recompense, la fel şi posibilitatea de a uita şi a ierta greşelile celorlalţi.

Unii dintre copii au tendinţa de a-şi exprima emoţionalitatea mai mult decât alţii şi adesea intră în conflict cu ceilalţi. Această variantă a normalităţii poate totuşi, după o anumită perioadă, să producă disconfort atât copilului în cauză dar şi celorlalţi iar persistenţa acesteia poate determina ulterior serioase disfuncţii sociale.

Copiii cu manifestări de tip opoziţionist au dificultăţi în a respecta regulile, se înfurie uşor, îi enervează pe ceilalţi în mod constant, uneori intenţionat, îi învinovăţesc pe alţii pentru propriile greşeli şi ajung să intre, frecvent, în conflicte cu părinţii, cu adulţii de referinţă din afara familiei sau cu copiii de aceeaşi vârstă.

Comportamentele de opoziţie sunt, în anumite limite, normale – de ex., mulţi copii de 3 ani prezintă crize de furie intense care devin destul de rare în jurul vârstei de 4-5 ani (frecvenţa scade de la câteva crize zilnice la 1 maxim 2 pe săptămână sau chiar mai rar).

Putem spune chiar, că aceste comportamente, în perioada 3-5 ani, sunt considerate fireşti, făcând parte din „criza de opoziţie” fiziologică – perioada lui „Ba nu!”, „Eu singur”, „Aşa vreau eu”, „Nu!” sau „Nu vreau!”, însoţite de manifestări „severe” şi foarte greu de ignorat de către adulţi: bătut din picior, tăvălit pe jos, crize de furie cu ţipete, lovit, aruncat cu obiecte. Deşi extrem de supărătoare, este important ca adulţii să nu perceapă aceste crize ca pe un mijloc intenţionat, provocator, sfidător prin care copilul încearcă să-şi „atingă scopurile” ci, mai degrabă, ca pe o nevoie de descoperire, afirmare, exersare a propriilor abilităţi.

Există, însă, copii la care aceste probleme sunt mai intense şi mai persistente şi chiar se agravează în timp, transformându-se din obişnuita criză în tulburare de opoziţie care modifică profund relaţionarea cu ceilalţi şi creează tensiuni atât intra-familiale cât şi în colectivitate.

                Cum recunoaştem tulburarea de opoziţie?

Trăsăturile unui copil cu tulburare de opoziţie pot fi grupate astfel:

– Copilul prezintă dintotdeauna sau de la 3-4 ani:

• crize de furie, uneori cu spasm al hohotului de plâns, care apare destul de frecvent;
• un temperament „mai iute” care se înfurie sau se ceartă uşor;
• incapacitatea de a respecta regulile, „un încăpăţânat de  mic/face numai ce vrea el”;
• pare tot timpul nemulţumit şi „pus pe ceartă”, îi învinovăţeşte pe ceilalţi pentru greşelile lui;
• este respins de ceilalţi copii pentru că le strică jocul sau nu respectă regulile jocului;
• când mai creşte începe să simtă resentimentele celor din jur şi comportamentul ostil se agravează: începe să facă rău cu bună-ştiinţă, să-i lovească pe ceilalţi pe furiş sau să le distrugă caietele sau obiectele personale;
• vrea să fie remarcat de educatori şi profesori şi ajunge să-i „pârască pe ceilalţi copii”, ceea ce îi atrage şi mai mult dezaprobarea celorlalţi;

– Copilul pare adesea a fi greu de controlat şi de dirijat. La vârsta de 4 ani nu respectă ora de somn sau de masă, „trebuie să-l chemi mereu pentru că nu vrea să vină când îi spui”. Refuză să mănânce şi are frecvente „crize de personalitate”. Tolerează cu greutate frustrarea – când este refuzat, adesea se înfurie şi plânge sau ţipă; părinţii spun adesea că refuză să-l ia la cumpărături, pentru că „dacă nu i se cumpără ce vrea, ţipă”. Mai târziu, pe la 6 ani, conflictele se centrează pe refuzul de a se pregăti pentru grădi/şcoală sau pentru rutinele zilnice (nu vine la masă atunci când îl chemi, refuză să se pregătească de culcare).

– În primii ani de viaţă, copilul pare mai „nervos”, uneori chiar loveşte, zgârie sau bate (loveşte cu picioarele în mobilă/uşă, zgârie mobila, trânteşte uşile). Când este certat sau când i se interzice ceva, „ridică mâna” la mama/bunica dar rareori se comportă astfel cu persoane străine.

– Când se află în afara casei, manifestările apar când doreşte o jucărie de la un alt copil sau când i se ia o jucărie. Frustrarea este urmată imediat de o reacţie nepotrivită care adesea este sancţionată de ceilalţi copii prin excluderea din joc.

Adulţii vor prezenta, în faţa acestui „copil obraznic, neascultător” un comportament critic, o atitudine severă, iritată, intolerantă, lipsită de afectivitate fapt ce nu va face decât să amplifice manifestările. În schimb, permisivitatea, atitudinea hiperprotectivă, neautoritară a adulţilor care pot deveni anxioşi ca reacţie la aceste manifestări, produc confuzie şi nesiguranţă copilului.

Recomandări pentru părinţi

• Observaţi cu atenţie copilul şi încercaţi să evaluaţi cât mai obiectiv situaţiile care îi creează dificultăţi
• Observaţi în ce momente apar comportamentele problematice (când este obosit, când i se refuză ceva, când este nevoit să împartă o jucărie cu un alt copil etc.)
• Stabiliţi reguli de comportament acasă, pe care le puteţi enunţa şi chiar reprezenta sub formă de imagini sugestive pentru copil
• Pentru un copil cu tulburare de opoziţie, consecinţele pozitive trebuie să fie cu mult mai frecvente decât cele negative –  observaţi aspectele „pozitive” ale copilului şi faceţi remarci pozitive frecvente la adresa acestora
• În timpul crizelor de furie, duceţi copilul într-un loc unde se poate linişti, fără a-l brusca sau a încerca să-l determinaţi să se liniştească
• Păstraţi-vă calmul – ameninţările, tonul ridicat, ridiculizarea, etichetarea nu vor face decât să crească opoziţia
• Atunci când este liniştit, discutaţi cu copilul despre comportamentele agresive, despre greşeli sau certuri şi ajutaţi-l să găsească alternative de reacţie în asemenea situaţii
• Menţineţi un „jurnal” zilnic al comportamentelor „bune şi rele” – astfel, veţi putea monitoriza progresele;
• Amintiţi-vă că scopul negativismului copilului nu este lipsa de respect. El încearcă să se afirme pe sine ca un individ separat, să ajungă la un echilibru între nevoia lui de independență şi nevoia de dependență.
• Păstrați-vă simțul umorului atunci când sunteţi în preajma copilului, folosiţi formulări amuzante – de ex: „Am nevoie de ajutor să pun jucăriile astea năzdrăvane în lumea cuminţeniei” mai degrabă decât „Strânge jucăriile!”
• Formulaţi întrebări deschise, în locul întrebărilor care vor necesita un răspuns de tip „da” sau „nu”. Copilul va spune, fără îndoială, „NU!”. De exemplu, în loc de „Vrei prăjiturica la gustare?” spuneţi „Pe care prăjiturică o vrei?”
• Evitați lupta pentru putere cât mai mult posibil. Flexibilitatea este utilă mai ales atunci când ştiţi că este important să deţineţi controlul – oferiţi copilului alternative, pentru că astfel este mult mai probabil să accepte ceea ce îi cereţi. De exemplu: „Acum trebuie să plecăm la grădi. Vrei să te încalţi singur sau ai nevoie de ajutorul meu?”
• Concentraţi-vă pe întărirea comportamentului dorit, mai degrabă decât pe atragerea atenției asupra comportamentului nedorit. De ex: „Îmi place când îi dai jucăria fratelui tău fără să vă certaţi” mai degrabă decât „Nu vă mai certaţi!”
• Fiţi fermi, atunci când trebuie să stabiliţi limite.
• Şi, cel mai important: nu uitaţi că toţi copiii au nevoie să parcurgă această etapă de independență, pentru a putea deveni adulţi care ştiu ce vor şi pot gândi pentru ei înșiși.

Dr.Simona Drugă

Medic psihiatru copii și adolescenți