th5B32J3F6.jpg

Ticurile sunt considerate o tulburare comună pe parcursul dezvoltării şi sunt definite ca fiind mişcări sau vocalizări bruşte, rapide, recurente, neritmice, care reproduc un act motor sau vocal normal. S-a estimat că, aproximativ unul din cinci copii a avut un tic la un moment dat în primii 10 ani de viață, deşi datele exacte de epidemiologie sunt limitate.

În majoritatea cazurilor, ticurile apar la un copil de 5-7 ani (rareori mai mic de 3 ani) la care ne îngrijorează unele mişcări scurte şi bruşte, în principal la nivelul feţei şi al ochilor. Clipitul şi strâmbatul nasului sau al gurii sunt cele mai frecvente mişcări. Ele pot fi intensificate atunci când copilului i se cere să execute o sarcină pe care el o poate percepe mai dificilă sau atunci când este obosit. Aceste mişcări dispar în timpul somnului sau atunci când copilul este liniştit.

Ticurile pot fi uneori suprimate temporar de către copil, în mod voluntar, uneori câteva minute, ocazional chiar câteva ore, în timpul petrecut la grădiniţă. Acest lucru determină o avalanşă de mişcări acasă, când copilul va simţi nevoia să se detensioneze şi aceste manifestări pot dura chiar câteva ore.

Străduindu-se să controleze mişcările involuntare, copilul poate ajunge să nu mai fie foarte atent la activităţi, începe să aibă performanţe mai slabe sau pare dezinteresat şi profund afectat de tulburarea sa. Ticurile motorii şi vocale cronice se asociază, de obicei, cu ADHD, tulburări anxioase, tulburare obsesiv-compulsivă sau cu tulburări disruptive. Copiii cu ticuri cronice pot prezenta hiperactivitate şi inatenţie, anxietatea crescându-le comportamentul dezadaptat, ticurile accentuându-se concomitent cu neliniştea motorie.

Abordarea terapeutică a copiilor cu ticuri este complexă, individualizată şi variază în funcţie de particularităţile şi severitatea fiecărui caz în parte. În formele uşoare, tranzitorii, este eficientă consilierea familiei şi psihoterapia individuală. Formele cronice, motorii şi vocale au o evoluţie fluctuantă, cu perioade de ameliorare şi de agravare, în funcţie de evenimentele de viaţă; unele dintre acestea necesită şi tratament medicamentos pentru a obţine remisiune completă.

 

Recomandări pentru părinţi şi educatori

  • Observaţi cu atenţie copilul şi încercaţi să evaluaţi cât mai obiectiv situaţiile care îi creează dificultăţi
  • Nu certaţi copilul cu privire la ticuri, nu îl corectaţi şi nu îi atrageţi atenţia de câte ori acesta apare. Este bine să-l faceţi să conştientizeze prezenţa unui tic printr-o simplă remarcă, nu printr-un reproş: “Ai observat că atunci când colorezi, clipeşti mai des?”.
  • Încurajaţi-l să-şi îndeplinească sarcinile fără să caute aprobarea dvs (să nu întrebe pe parcursul realizării unei activităţi: “E bine?”, „M-am descurcat?”). Îl lăsaţi să termine singur şi veţi corecta, împreună, la sfârşit.
  • Nu oferiţi asigurări continue, liniştind copilul cu privire la aceste manifestări – colegii sau partenerii de joacă vor observa comportamentul dvs diferit şi, implicit, şi pe al lui
  • Nu întrebaţi: „de ce faci aşa?” – copilul nu poate explica, pur şi simplu nu se poate abţine
  • Ignoraţi prezenţa ticurilor şi nu vă gândiţi să condiţionaţi copilul cu privire la auto-control (nu stabiliţi pedepse sau consecinţe negative)
  • Observaţi momentele în care observaţi că apar ticurile, intensitatea şi frecvenţa lor – pentru a putea identifica situaţiile în care devine vulnerabil
  • Încurajaţi copilul să îşi exprime sentimentele: discutaţi despre felul cum ne simţim în diverse situaţii şi care pot fi modalităţile de exprimare a emoţiilor.
  • Nu îi atrageţi atenţia în prezenţa altor persoane pentru manifestările legate de ticuri.
  • Încurajaţi prietenia cu colegii, implicându-l în sarcini de grup, cu alţi 2-3 copii
  • Acordaţi-i mai mult timp la activităţile care presupun efort mental susţinut sau limită de timp
  • Descurajaţi imediat încercările celorlalţi copii de a-l ironiza sau imita, sancţionând aceste comportamente în mod ferm şi consecvent
  • Atunci când copilul, de ex. clipeşte des, strânge din ochi, îşi freacă pleoapele, tuşeşte, îşi drege vocea, trage nasul observaţi dacă mişcările pot avea legătură cu starea emoţională a copilului – apoi puteti solicita un consult ORL sau oftalmologic iar dacă acestea exclud o cauză organică vă puteţi adresa psihologului/psihiatrului.

 

Dr. Simona Drugă

Medic psihiatru copii şi adolescenţi


copii-agresivi.jpg

Cum devin copiii agresivi?

Desi de cele mai multe ori cand se vorbeste despre agresivitate, se are in vedere in principal agresivitatea fizica, comportamentul agresiv poate imbraca cele mai diverse forme, de la simple „accese de furie” pana la acte de violenta extrema, distructiva. La copil si adolescent intalnim frecvent agresivitate fizica, agresivitate verbala, crize de furie si comportament opozitionist/sfidator/provocator.

Exista copii genetic vulnerabili (exista mecanisme biochimice determinate de gene specifice, care stau la baza agresivitatii si violentei), copii care prezinta din nastere anumite particularitati temperamentale: sunt impulsivi, opozitionisti, noncomplianti la reguli, tolereaza greu frustrarea (de ex. cand li se refuza ceva, se supara usor si plang/tipa), sunt adesea etichetati de catre parinti ca fiind „incapatanati, obraznici, neastamparati, nervosi, dificil de disciplinat”. De multe ori, adultii considera expresia unei „personalitati puternice” faptul ca un copil de 2-3 ani loveste, zgarie, impinge alti copii, bate din picior, tipa cand este certat sau i se formuleaza o interdictie. In timp insa, daca aceste comportamente devin frecvente si intense, copilul cu aceste caracteristici temperamentale si comportamentale ajunge sa fie respins, criticat, pedepsit, iar atmosfera in familie se poate modifica, parintii devenind extrem de intoleranti si, la randul lor agresivi, fizic si verbal. Astfel, apare un cerc vicios, copilul, care se simte lipsit de caldura afectiva, devine si mai dificil de stapanit iar functionarea lui sociala va fi si mai defectuoasa.

Pe de alta parte, unii copii pot dobandi o structura comportamentala agresiva in urma unor experiente dureroase de viata. Exista factori de mediu care pot favoriza aparitia agresivitatii si cresc riscul aparitiei tulburarilor de comportament disruptiv: nivelul socioeconomic si educational scazut al familiei, carentele afective, stilul educational parental excesiv de autoritar, cu pedepse exagerate, dure, disproportionate sau, la polul opus permisivitatea exagerata, reguli neclare (parinti prea permisivi, care nu stabilesc consecinte pentru comportamentele inadecvate ale copilului, se contrazic pe tema educatiei in fata copilului) parintii care chiar incurajeaza copilul sa riposteze agresiv (factori culturali – tati care considera ca a fi „barbat” inseamna sa-ti arati forta fizica, de ex., un tatic a venit la consultatie cu fiul sau pentru ca acesta este prea „moale”, vine acasa si se plange „ca o fata” pentru ca a fost batut de colegi dar el nu loveste; tatal spune ca ar prefera sa fie el cel chemat la scoala pentru reclamatii legate de agresivitatea fiului sau, decat sa fie in rolul victimei – „barbatii adevarati nu plang”), relatiile familiale tensionate, cu conflicte violente intre membrii familiei, exprimate zgomotos, intens, atunci cand unul dintre parinti are o tulburare de personalitate antisociala, este dependent de alcool, droguri, prezinta o afectiune psihica de ex. schizofrenie.

Conform unor studii exista in prezent de trei ori mai multi copii cu probleme emotionale si comportamentale decat in urma cu 20 de ani. Cresterea se datoreaza mai multor factori: a crescut numarul de cazuri de copii care prezinta tulburari de comportament asociate cu impulsivitatea – ADHD, tulburarea de conduita; expunerea copiilor la violenta este mult mai ridicata decat in trecut (jocurile video, filmele, desenele animate prezinta mult mai multe scene de violenta decat in trecut); a crescut numarul de copii care cresc in familii monoparentale, cu nivel socioeconomic scazut (copiii din familii cu venituri mici sunt de 2 ori mai predispusi la a avea probleme comportamentale).

 

Baieti vs fete

Exista studii care sugereaza ca nivelul crescut de testosteron ar putea juca un rol in transmiterea genetica a impulsurilor agresive.

Diferentele intre sexe sunt semnificative, in unele studii (APA, 2000) se arata ca baietii sunt de 7 -8 ori mai responsabili de acte antisociale decat fetele, iar violenta, in special cea fizica, este mult mai frecventa la baieti. In acelasi timp, fetele prezinta mai frecvent agresivitate verbala si ii depasesc pe baieti in ceea ce priveste violenta relationala (excluderea unei anumite persoane din cercul de prieteni, barfa).

 

Expunerea la desene sau jocuri video agresive il poate invata pe copil sa devina agresiv?

De la primul click pe telecomanda, copiii sunt expusi la cele mai variate forme de violenta: desene animate, stiri, violenta politica, jocuri video, filme, toate prezinta, uneori chiar sub un unghi atragator sau pozitiv manifestari sociale care par sa se generalizeze si sa fie chiar acceptate in unele contexte culturale.

Copiii pot deveni, astfel, victimele curentului de informatie prost inteleasa, pot prelua gesturi si modele de atitudine care pot lua forma agresivitatii si violentei, de la varste din ce in ce mai fragede, contribuind la dezvoltarea problemelor de comportament.

Exista chiar si o explicatie biologica: creierul expus intensiv la exemple de violenta (cum ar fi, la jocuri video violente) devine mai putin responsiv la actele agresive iar acest raspuns diminuat al creierului este un factor favorizant al cresterii agresivitatii.

 

Cand ne ingrijoram?

Nu exista copii rai si copii buni. Exista doar copii, dintre care unii au un temperament mai dificil, mai greu de disciplinat, exprima mai multe emotii negative si adesea intra in conflict cu ceilalti iar altii sunt mai echilibrati, mai complianti, mai putin impulsivi, mai capabili de auto-reglare emotionala.

Este important sa retinem ca ei nu vor sa fie „rai”. Astfel de copii nu sunt fericiti, ei incearca, desi fara succes, sa se descurce cu problemele vietii, nu sunt „agresivi”, ci au doar, la un moment dat, un comportament agresiv. Ei trebuie ajutati sa-si insuseasca un mod adecvat, acceptat social, de a trai in aceasta lume – care inseamna, de fapt, a invata auto-disciplina, responsabilitatea, inteligenta sociala si emotionala.

Uneori, agresivitatea copilului este un mesaj adresat celor ce-l inconjoara (si un copil trist, speriat, abuzat, neglijat, poate fi agresiv). Prin intermediul ei, copilul poate incerca sa se apere de critici, de respingere, de ignoranta, de singuratate, de neputinta, de pedeapsa, de batjocura.

Pana la un punct, agresivitatea face parte din comportamentul normal al copilului iar la varste mici ii permite acestuia sa se afirme, sa se defineasca pe sine si sa se impuna (de ex., criza de opozitie fiziologica – perioada lui „ba da-ba nu”, intre 3-5 ani). Atunci cand comportamentul copilului devine excesiv de opozant, greu de stapanit, dominat de irascibilitate  si cand agresivitatea, fie ea verbala/fizica, devine modul de raspuns cvasipermanent la minima frustrare, inseamna ca tiparele „normalitatii” sunt mult depasite.

Odata cu varsta, copiii invata sa devina empatici, sa-si controleze emotiile si frustrarile si, in consecinta sa respecte normele sociale adecvate varstei. Astfel, agresivitatea fizica este frecventa la varsta prescolaritatii si scade catre pubertate si adolescenta. La copiii vulnerabili, insa, studiile care i-au urmarit de la varsta prescolara pana la varsta adolescentei, au aratat ca aproape jumatate dintre cei care sunt obraznici, neascultatori, impulsivi si au o capacitate scazuta de autocontrol, devin delincventi la varsta adolescentei (cu un maxim intre 13-15 ani) si au cel mai mare risc ca, in final, sa comita delicte violente.

Copiii cu un grad scazut de inhibitie comportamentala sunt respinsi de catre colegii lor, sunt incapabili sa-si faca usor prieteni si inregistreaza esecuri scolare. Ei se asociaza cu alti copii cu comportament asemanator si sfideaza legea si ordinea; exista un risc de 5 ori mai mare pentru ei sa ajunga, spre adolescenta sau chiar la varsta adulta, delincventi, vagabonzi, consumatori de alcool sau de droguri. Studii recente au aratat ca un IQ crescut poate fi un factor protectiv impotriva comportamentului delicvent de mai tarziu.

 

Exista diferente intre manifestarile de agresivitate din familie vs cele din colectivitate?

Pot exista copii care devin agresivi odata cu intrarea in colectivitate si cel mai frecvent, in clasele primare, posibil ca adaptare la un context de violenta „culturala”: de ex., bataia intre baieti in recreatie este considerata un lucru firesc in unele scoli sau, un copil „cuminte” poate riposta agresiv la umilinta si batjocura colegilor sau chiar a profesorilor.

Reactia copiilor la experientele pe care le traiesc zi de zi este dependenta de modul in care acestia percep situatiile cu care se confrunta si la care sunt expusi: copiii care primesc din familie un model agresiv de a reactiona la furie/nemultumire, actele de violenta (de cele mai multe ori pedepse corporale) ale parintilor asupra copiilor, predispun la dezvoltarea unor asemenea comportamente. Comportamentul agresiv nu se dezvolta peste noapte, el este invatat si mentinut la fel ca si toate celelalte comportamente si este influentat de factorii genetici si familiali.

 

Ce poti face, ca parinte, pentru a gestiona comportamentul agresiv al copilului? Cum sa faci sa nu devii tu insuti agresiv?

  • Ofera-i copilului exemplul personal prin reactii adecvate la furie/frustrare
  • Identifica corect cauza furiei, momentele in care apar comportamentele problematice (cand este obosit, cand i se refuza ceva, cand este nevoit sa imparta o jucarie cu un alt copil etc.) si acorda-i sprijin si indrumare consecventa pentru dobandirea controlului emotional
  • Lauda-l atunci cand are reactii adecvate in situatii frustrante
  • La copiii mici, cu crize de furie, incearca initial excluderea, time-out-ul pana ce copilul se linisteste („Imi pare rau ca esti suparat, astept sa te linistesti si apoi putem discuta despre ce anume te face sa te simti astfel”)
  • Aplica consecinte logice si naturale pentru comportamentele inadecvate
  • Pentru un copil cu temperament dificil, opozitionist, consecintele pozitive trebuie sa fie cu mult mai frecvente decat cele negative – adultii trebuie sa observe in primul rand si inainte de toate aspectele „pozitive” ale copilului si sa adreseze remarci pozitive frecvente la adresa acestora
  • Incearca sa-ti pastrezi calmul – amenintarile, tonul ridicat, ridiculizarea, etichetarea nu vor face decat sa creasca opozitia
  • Discuta cu copilul despre comportamentele agresive, despre greseli sau certuri si ajuta-l sa gaseasca alternative de reactie in situatii care ii provoaca furia
  • Bataia, cearta, critica sunt cele mai ineficiente mijloace de descurajare a comportamentelor indezirabile ale copilului. In schimb, disciplinarea pozitiva, cu tact si rabdare, fara panica si exagerari, observarea cauzelor care determina aceste comportamente si gasirea, impreuna cu copilul, de modalitati alternative de a se comporta si a reactiona in diverse situatii, pot preveni perpetuarea crizelor de furie si transformarea lor in reactii agresive severe la adolescenta.

 

Cum ii protejam pe copii de efectele negative ale limbajului nepotrivit la care sunt expusi in situatii cotidiene (certuri in familie, comportamente violente pe strada, in colectivitate)?

Agresivitatea verbala este forma de agresivitate la care copilul este cel mai frecvent expus, in toate mediile sale de viata. Certurile in familie, cuvintele grele pe care adultii si le adreseaza, il pot invata pe copil ca acesta este unul dintre cele mai la indemana mijloace prin care isi pot exprima sentimentele de furie/frustrare/nemultumire. In acelasi timp, copilul crescut intr-o atmosfera conflictuala ajunge sa simta neputinta, vinovatie, tristete, teama si sa dezvolte, in timp, tulburari emotionale si de comportament care ii vor perturba pe termen lung functionarea familiala, sociala si educationala.

Ii putem proteja pe copii de efectele negative ale acestor forme de agresivitate mentinand un climat familial armonios, lipsit de tensiuni si conflicte, discutand despre felul in care se simt oamenii in diverse situatii si care sunt modalitatile cele mai potrivite de a ne comporta cand experimentam anumite stari emotionale, sprijinindu-i sa-si dezvolte relatii de prietenie cu copii de aceeasi varsta, valorizand comportamentele pro-sociale si limbajul adecvat.

 

Dr Simona Druga
Medic psihiatru copii si adolescenti


stressed-boy-studying.jpg

Stresul este experimentat in multe forme si variaza de la un individ la altul, in functie de nivelul de dezvoltare si de experientele de viata anterioare ale acestuia. Copiii invata sa raspunda la stres din experienta proprie si observand. Cele mai multe situatii stresante pentru copil pot aparea nesemnificative pentru adulti deoarece copiii au putine experiente anterioare din care sa invete cum pot sa le faca fata. De aceea, am incercat sa ilustram in cele ce urmeaza cateva particularitati legate de sursele de stres la copii si adolescenti si semnele si simptomele declansate ca raspuns la actiunea acestora.

In timp ce un anumit nivel de stress este normal si chiar sanatos, copiii de astazi par sa se confrunte cu evenimente stresante de viata la varste din ce in ce mai mici. Un nivel mic de stress apare si atunci cand acestia invata noi deprinderi sau sunt antrenati intr-un joc captivant.

Cu toate acestea, multi parinti considera ca, “ atata timp cat copilul are tot ce-i trebuie, nu are nici o grija, asadar, de ce-ar fi stresat?”. Este mult mai usor pentru un parinte sa identifice nevoile fizice ale copilului său ca alimentatia, hainele, siguranta caminului, un program echilibrat de joaca si odihna, adica tot ceea ce defineste un stil de viata sanatos. Nevoile psihologice si emotionale ale unui copil nu sunt atat de evidente si, cu toate acestea, simptomatologia provocata de factorii stresanti este diversa si poate lua multe forme variabile ca intensitate, de la o banala cefalee pana la fobie, depresie sau criza conversiva.

O anumita cantitate de stres este o componenta normala a vietii de zi cu zi a copilului si poate avea influente pozitive, fiind esentiala pentru viata, deoarece lipsa de presiune determina inactivitate si sentimentul de plictiseala.Totusi, prea multa presiune determina efecte negative asupra eficientei in diverse activitati si asupra starii fizice si psihice, cu rezultate imediate si pe termen lung asupra capacitatii de adaptare a copilului la situatii noi.

Copiii sub 6 ani nu au capacitatea de a privi un eveniment in ansamblu, de a selecta posibilele modalitati de raspuns la un eveniment nou, interesant sau nelinistitor, de a intelege evenimentul separat de propriile sentimente si de a- si adapta reactiile fizice ca raspuns la anumite schimbari.   Conform National Mental Health Association (NMHA) copiii care provin din familii cu un ritm de viata alert, sunt mai predispusi la stress, depresie si scaderea stimei de sine.

Cat de importanti sunt prietenii?

Cel mai vulnerabili la stres sunt copiii care nu au prieteni, deoarece prietenia ii ajuta pe copii sa-si dezvolte capacitatile emotionale si de interactiune sociala. Din prietenie, ei invata sa stabileasca reguli, sa evalueze alternativele si sa ia decizii, invata cum sa comande si cum sa se supuna , cum sa castige si cum sa piarda, ce e bine si ce e rau, ce e corect si ce nu. De asemenea, ajung sa se cunoasca mai bine pe ei insisi, isi intaresc stima de sine. Din prietenie copiii invata ca sunt in acelasi timp unici, la fel ca toti ceilalti, relatiile de acest fel fiind o necesitate pentru dezvoltarea psihologica normala.

Care sunt sursele stresului in copilarie?

Stresul in copilarie poate fi cauzat de orice situatie care cere adaptare si schimbare. Schimbarea este una dintre principalele cauze ale stresului pentru ca solicita o adaptare la situatia nou creata fie prin evenimentul pozitiv, fie prin cel negativ. Cu cat schimbarea este mai relevanta, cu atat ritmul schimbarii si exigenta adaptarii sunt mai mari si stresul mai important. O schimbare nedorita este intotdeauna mai stresanta.

Sursa stresului este diferita de la un copil la altul. De exemplu, pentru un copil de 3 ani prima zi de gradinita poate fi stresanta putand considera ca a fost abandonat sau respins de catre parinti, in timp ce un altul vede in aceasta o noua posibilitate de a se juca cu alti copii, fara a considera ca s-ar fi schimbat ceva. Alt copil poate fi stresat de modificarile aparute in rutina zilnica, de schimbarea domiciliului sau nasterea unui frate. Aceleasi evenimente pot parea noi si placute pentru unii, desi pentru altii pot fi de nesuportat.

Sursele de stress la copil sunt multiple si diferite, in functie de varsta, particularitatile cognitive si afective ale acestuia, de experientele sale anterioare :

  • moartea sau pierderea unei persoane dragi ,
  • divortul parintilor, violenta si conflictele familiale, pierderea locului de munca al unui parinte
  • boala unui parinte sau a sa, durerile, ranile
  • aparitia unui nou copil in familie
  • tratamentele medicale
  • schimbarea locuintei
  • situatia financiara precara
  • abuzul fizic, emotional sau sexual
  • cerintele contradictorii din partea parintilor – dubla constrangere;
  • dezastrele naturale – cutremur, inundatii
  • teama de esec, dificultatile de luare a deciziilor
  • neincrederea in propria persoana, problemele de imagine corporala
  • relatia cu colegii, prietenii, conflictele cu acestia
  • agresivitatea verbala si insultele
  • suprasolicitarea prin standarde impuse de parinti si profesori, schimbarea scolii

 

Cum se comporta un copil stresat?

Reactiile la stress sunt variabile in functie de stadiul de dezvoltare cognitiva, emotionala sau comportamentala al copiilor, capacitatea lor de adaptare, durata de actiune a agentului stresor si gradul de suport pe care acestia il primesc din partea familiei si persoanelor care ii inconjoara.

Semnele stresului la copil apar cel mai frecvent grupate, dar nici un copil nu va prezenta toate simptomele in acelasi timp.Un copil suparat sau speriat poate prezenta dureri abdominale si poate plange, evitand prezenta celorlalti. Un altul poate deveni iritabil, irascibil sau isi poate necaji  colegii .

Unii copii par sa fie nascuti cu personalitati foarte rezistente la stress.Inca din copilarie sunt foarte adaptabili la schimbare si relationeaza foarte usor cu ceilalti. Altii, in schimb, se supara usor, se tem de situatiile noi si de provocari. Cercetarile au aratat ca in situatii de stress intens baietii au tendinta sa devina mai agresivi si au schimbari de  comportament intr-un sens negativ in timp ce fetele devin anxioase sau deprimate.

Cum poate un parinte sa-si dea seama atunci cand copilul sau este retras sau agresiv că aceste semne indica prezenta stresului sau pur si simplu aceasta este personalitatea lui innascuta? Cheia este schimbarea. De exemplu, un copil care a fost dintotdeauna prietenos si deschis fata de ceilalti, devine trist, izolat si speriat, probabil ca arata semne de stres. La fel , atunci cand un copil linistit si calm care devine iritabil si agresiv, poate fi stresat.

Exista 2 indicatori, cel mai frecvent intalniti, care ne atrag atentia atunci cand un copil este stresat : schimbarile si regresia comportamentala. Copiii stresati isi modifica comportamentul si reactioneaza intr-un mod total nepotrivit felului lor de a fi. De asemenea, pot sa reapara comportamente caracteristice stadiilor timpurii ale dezvoltarii lor cum ar fi suptul degetului sau tulburari de control sfincterian ( enurezis, encoprezis).

 

Reactiile  la stress difera in functie de varsta :  prescolarii manifesta mai frecvent reactii somatice si comportamentale in timp ce adolescentii manifesta reactii emotionale si cognitive.

Prescolarii

Tipic, prescolarii devin nerabdatori, impulsivi, opozitionisti, au dificultati in a-si exprima sentimentele,  prezinta encoprezis, enurezis, isi modifica comportamentul alimentar, au tulburari de somn si de limbaj . La unii dintre ei modificarile comportamentale pot include iritabilitatea, furia, anxietatea, plansul facil, regresia la comportamente infantile, le este teama sa ramana singuri, sunt hipersensibili la zgomote puternice.

Copiii de varsta scolara

Suprasolicitarea este considerata una dintre primele surse de stress la copiii de varsta scolara. Cateodata, parintii au tendinta de a-si retrai propria viata prin intermediul copiilor, impunandu-le niste standarde pe care ei nu le-au putut atinge, implicandu-i in activitati pe care si-ar fi dorit ei insisi sa le faca, fara sa tina cont de capacitatile, inclinatiile si dorintele acestora. Astfel, copiii ajung sa aiba uneori un program mai inarcat decat al parintilor, impartindu-si timpul intre lectiile de pian, cursurile suplimentare de limbi straine, competitiile de atletism sau inot, pregatirea pentru olimpiade. Cu timpul, rezultatele bune obtinute, nu mai sunt percepute ca un obiect de satisfactie : chiar daca ti-ai indeplinit bine sarcinile, chiar daca rezultatele sunt bune, ceea ce in trecut i-ar fi adus felicitari si incurajari calduroase, acum impresia este ca nu si-a atins obiectivele. Acest sentiment ca, cu cat tintesti mai sus cu atat stacheta se va ridica , este o sursa de presiuni si, totodata de considerabile frustrari. Din atitudinea parintilor si profesorilor copilul invata ca atunci cand e eficient si rezultatele lui sunt bune, nimeni nu vine sa-l aprecieze sau sa-l valorizeze; in schimb, la cea mai mica slabiciune, cineva arata greseala cu degetul, profesorul nu se refera decat la greseli, gafe, slabiciuni, nu subliniaza cu rosu decat ceea ce este in neregula.

In mod tipic, scolarii prezinta toleranta scazuta la frustrare, agresivitate, comportament opozitionist, au temeri nejustificate, nemultumiri legate de scoala, isi pierd capacitatea de concentrare, au cosmaruri. Sub influenta stresului, ei pot ajunge sa prezinte tulburari de somn, isi evita prietenii , au sentimentul ca nu sunt iubiti si  dificultati in a-si exprima sentimentele , devin neincrezatori, lipsesc de la scoala, isi fac griji in privinta viitorului, se plang de dureri de stomac, cefalee, lipsa apetitului sau nevoie frecventa de a urin

Adolescentii

Tipic, adolescentii devin rebeli, fug de acasa, sunt agitati, au un comportament iresponsabil, prezinta dureri de crestere, afectiuni  dermatologice, tulburari de somn. Se pot simti furiosi, dezamagiti, frustrati, isi pierd stima de sine si au un sentiment de neincredere fata de lumea din jur. Uneori vor recurge la actiuni extreme : incalca regulile, implicandu-se in activitati riscante ( furt, absenteism scolar, droguri). Depresia si ideile de suicid sunt semnale de alarma.

Parintii, profesorii si alte persoane care vin in contact cu copiii ar trebui sa fie constienti de impactul stresului asupra acesora decodificand reactiile lor si ajutandu-i sa inteleaga si sa faca fata experientelor cu care se confrunta, caci vulnerabilitatea la stres constituie o premisa importanta pentru aparitia nevrozelor, psihozelor reactive si a bolilor psihosomatice.

Asadar, sa nu uitam ca cei mici au nevoie de timp sa fie copii, sa se joace si sa descopere singuri lumea, pentru a-si insusi propriile strategii de a face fata stresului.

 

Dr Simona Druga
Medic psihiatru copii si adolescenti


baby-sees-the-world.jpg

Din primele clipe de viata, bebelusul incepe o lunga aventura de cunoastere si invatare, la capatul careia se afla viitoarea lui personalitate. Alaturi de el,in lunile si anii care vor urma, deschizandu-i fereastra catre lume veti fi voi, parintii. La inceput, nou-nascutul este dependent de atentia, intuitia si ajutorul vostru pentru a obtine ceea ce-si doreste si pentru a se simti in siguranta.
Inca de la nastere bebelusul este intr-un proces de invatare continua. Personalitatea si emotiile lui se dezvolta in fiecare moment cand il hraniti, ii faceti baie, il imbracati si ii schimbati scutecele, il tineti in brate, va jucati sau doar va aflati langa el.Un bebelus fericit, inconjurat de multa atentie si iubire, este mai activ, mai atent si mai receptiv, priveste obiectele, exploreaza  si se joaca cu mai mult interes. Astfel reuseste sa invete si sa-si aminteasca lucruri  noi mult mai repede decat este capabil sa faca un copil neglijat sau ignorat in mod permanent.
Nou-nascutul poate sa comunice, sa arate ce simte si de ce are nevoie prin plans, expresia fetei si miscarile corpului. Este important sa reactionati rapid si constant la aceste semnale ale copilului, oferindu-i imbratisari si mangaieri .Aceasta nu inseamna ca-l rasfatati ci, dimpotriva il veti ajuta sa-si dezvolte un simt al increderii si sigurantei de sine, va intelege ca gandurile si sentimentele lui sunt importante, va deveni independent.
Copiii tratati cu asprime si indiferenta devin suspiciosi , reci si tristi, ajung sa se astepte doar la nefericire si chiar sa si-o doreasca.
Bebelusul este incepe sa vada mult mai devreme decat se credea, la inceput doar la o distanta mica (15-20 cm), poate face diferenta intre figuri si obiecte inca din primele zile de viata  si uneori chiar imita diverse expresii ale fetei parintilor. El manifesta interes pentru  vocea si fata voastra, observa mimica , tonul vocii si raspunde la ele, reactionand astfel la emotiile parintilor. Copilul poate sa “citeasca” expresia fetei pentru ca mare parte din comportamentul nostru social se bazeaza pe ceea ce “citim”pe chipurile oamenilor. Asa ca… aratati-i dragostea privindu-l si lasandu-l sa va priveasca  fata, zimbindu-i si asteptand sa va intoarca zambetul, pentru ca astfel va invata sa-i pese de ceilalti oameni si de sentimentele lor.
Nou nascutul este foarte sensibil la sunete si cel mai mult ii place vocea umana pentru ca este cea pe care a auzit-o chiar inainte de a se naste.  Asadar, chiar din primele zile el poate face diferenta intre vocea umana si alte sunete, poate distinge vocea unui barbat de cea a unei femei si poate chiar deosebi vocea mamei de cea a altor femei datorita modului in care functioneaza anumite parti din creierul lui. El prefera sa i se vorbeasca bland si linistitor si acest lucru va face mai puternica legatura de afectiune dintre voi .Vor trece luni pana cand copilul va rosti primele cuvinte, desi  invatarea limbajului incepe din primele sapatamani dupa nastere. La 7/8 saptamani incep sa descopere glasul, ganguresc si emit vocale, asculta ce li se spune si incearca sa raspunda prin diverse sunete, ca si cum ar vorbi . Este foarte important sa vorbiti cat mai mult cu copilul chiar din primele momente pentru ca el invata sa vorbeasca auzindu-va cuvintele si incercand sa scoata sunete asemanatoare. Atunci cand ii imitati sunetele il incurajati sa continue si astfel va dobandi abilitati de limbaj care ii vor fi de mare folos in viitor, cand va merge la scoala. De asemenea, limbajul se dezvolta si  daca ii cititi, desi la inceput nu va capabil sa va acorde atentie decat pentru cateva minute. Chiar si asa, bebelusului ii place sa va auda ritmul vocii, sa priveasca imaginile colorate din carti si, cu timpul va putea sa inteleaga ca fiecare cuvant are un sens, formandu-si asfel baza limbajului. In schimb, auzind cuvinte la radio sau la TV, copilul nu va fi la fel de stimulat sa verbalizeze deoarece el beneficiaza de toate aceste lucruri doar daca primeste din partea voastra zambete, o voce calda si , de ce nu, chiar si un cantecel.
Voi, parintii, sunteti in ochii copilului oglinda unei lumi noi pe care el nu o poate controla. Atunci cand va certati in fata copilului crezand ca “ E mic si nu stie”ar fi bine  sa va amintiti ca el va urmareste in fiecare clipa si invata din ceea ce vede, aude, miroase si atinge si-si modeleaza astfel personalitatea. Acest proces de modelare continua este generat de atitudinea parintilor pentru ca felul in care va exprimati emotiile atunci cand ii sunteti alaturi rezoneaza in intregul lui comportament.
De sentimentele de siguranta si confort pe care i le transmiteti atunci cand il tineti in brate sau il leganati, de expresia dragastoasa si zambitoare a fetei atunci cand il priviti, de tonul bland si linistitor al vocii atunci cand ii vorbiti , depinde intreaga lui dezvoltare si toate convingerile lui despre viata.

Dr Simona Druga
Medic psihiatru copii si adolescenti