TSA reprezinta tulburari de neurodezvoltare, care face parte, conform manualului de diagnostic DSM IV, din grupul tulburărilor pervazive de dezvoltare care cuprind : autismul infantil, tulburarea Asperger, tulburarea dezintegrativă a copilăriei, sindromul Rett şi tulburarile pervazive de dezvoltare nespecificate sau autismul atipic. Manifestările TSA pot fi observate înaintea vârstei de 3 ani şi implică afectarea abilităţilor de limbaj, comunicare şi relaţionare socială ale copilului. Totodată, copiii pot prezenta comportamente repetitive şi lipsa jocului imaginativ. De cele mai multe ori, părinţii observă, în jurul vârstei de 2-3 ani, atitudinea indiferentă a copilului care se poartă de parcă „nu aude” atunci cand este strigat, nu priveşte în ochi, nu se joacă cu alti copii, nu vorbeşte şi nici nu foloseşte gesturi pentru a-şi face cunoscute dorinţele, prezintă mişcări stereotipe (flutură mâinile, se învârt, se leagănă, ţopăie, merg pe vârfuri) şi pare interesat mai mult de anumite părţi ale jucăriilor decât de a iniţia un joc cu sens.

Primele semne ale tulburării devin evidente în jurul vârstei de 12 luni; la 18 luni, părinţii încep să se îngrijoreze şi solicită evaluarea din partea unui specialist în jurul vârstei de 2 ani.

Astfel, pentru identificarea cât mai precoce a TSA, au fost menţionate câteva semne, a căror prezenţă la un copil, constituie un semnal de alarmă şi instituie necesitatea pentru o evaluare globală a dezvoltării:

  • Până la 12 luni: nu gângureşte, nu arată şi nu utilizează gesturi pentru a-şi face cunoscute dorinţele
  • Până la 18 luni: nu pronunţă nici un cuvânt cu sens
  • Până la 24 luni: nu pronunţă propoziţii simple – 2 cuvinte – în mod spontan
  • Orice pierdere a abilităţilor de limbaj sau a celor de relaţionare socială, la orice vârstă
  • Lipsa privirii ochi în ochi
  • Lipsa exprimării bucuriei
  • Lipsa împărtăşirii plăcerii sau interesului
  • Lipsa de răspuns la propriul nume
  • Lipsa coordonării privirii, expresiei faciale, gesturilor cu sunetele
  • Mişcări şi posturi repetitive ale corpului
  • Mişcări repetitive cu obiectele

Pentru stabilirea diagnosticului nu există investigaţii de laborator specifice. Evaluarea comportamentelor şi a abilităţilor copilului pe baza unor scale de diagnostic standardizate, examinarea fizică, neurologică şi observaţia directă a copilului de către specialist sunt instrumentele principale ale unui diagnostic corect. Totuşi, pentru excluderea altor tulburări în al căror tablou clinic pot apărea simptome de tip autistic (ca, de exemplu, sindromul X fragil, tulburări genetice metabolice, tulburarea de dezvoltare a limbajului expresiv şi/sau receptiv, întârzierea mintală, tulburări senzoriale) se pot efectua: audiograma, teste de sânge şi urină pentru screening metabolic, teste genetice, EEG, CT, RMN.

Diagnosticul la o vârstă cât mai mică şi iniţierea precoce a unui tratament adecvat, bazat pe intervenţii educative timpurii, sunt punctele cheie ale intervenţiei în cazul unui copil cu TSA. Intervenţiile farmacologice şi cele nonfarmacologice, comportamentale, trebuie să fie complementare şi individualizate.

Dr Claudia Chivu

Psihiatru



Nasterea unui copil intr-o familie conduce la schimbarea intregii dinamici si la reorganizarea relatiei de cuplu dupa ce partenerii devin parinti. Pe cât de familiar este acest cuvânt- PARINTE- pe atât de complex este acest rol.  Asumarea acestuia este o provocare pentru ambii parteneri. Modificarile apar in toate planurile vietii: sociale, viata de cuplu, organizarea timpului si viata profesionala. Toate resursele si atentia parintilor sunt indreptate catre copil.

Având in vedere toate aceste schimbari este firesc ca fiecare sa simta uneori ca ii este dificil sa gestioneze situatiile cu care se confrunta in noul sau rol, de parinte. Desi stresul, anxietatea sau frustrarea apar uneori, ele contribuie la experienta de dezvoltare personala, crestere si maturizare. Dar alteori, in realitatea de zi cu zi, nu este asa usor sa gasesti echilibrul si sa te simti „ok, implinit, sigur sau stabil”.

Si este in regula! Pentru fiecare persoana este important sa fie un bun parinte, insa pentru a putea  fi prezent si conectat la copil, are nevoie de propria „hrana” emotionala. Este ca pregatirea din avion:” primul care isi pune masca este parintele, ca sa poata pune masca copilului”.

Cu atât mai mult, atunci când parintele observa semnale care ii spun ca ceva nu este in regula cu dezvoltarea copilului, se activeaza sentimentul de disperare, neputinta si tristete. In cazul copiilor diagnosticati cu autism sau alte tulburari de dezvoltare, pentru parinti incepe un drum dificil, impartit intre sedinte de terapie comportamentala, logopedie, kinetoterapie,s.a. Diagnosticul de autism al copilului afecteaza fiecare membru al familiei in moduri diferite. Parintii sunt nevoiti sa se concentreze in primul rând pe sprijinirea copilului lor cu TSA, sa-si canalizeze o mare parte din resursele lor de timp si bani pentru a oferi tratament si interventii potrivite pentru copilul lor, excluzând alte prioritati. Astfel si viata de cuplu poate fi perturbata.

Pe scurt, este un nou stil de viata la care toata familia este nevoita sa se adapteze. De aceea,  este primordial ca parintele sa aiba suport si resurse pentru a putea fi pilonul de sustinere atât pentru copil, cât si pentru propria persoana.

Cum si unde gasesti, ca parinte al unui copil diferit, suport si resurse?

Primul pas este constientizarea faptului ca va este greu sa faceti fata stresului. Acest stres poate proveni din preocuparea permananenta a sustinerii copilului, din schimbarile si nemultumirile care pot aparea in  relatia cu partenerul, din lipsa preocuparii pentru propria persoana.

De multe ori este posibil sa va simtiti coplesiti: „simt ca nu mai pot, nu stiu ce se intâmpla cu mine, nu mai reusesc sa fac fata problemelor, ma simt depasit/a, ma simt deseori nervos/nervoasa sau imi vine sa plâng din orice, am multe regrete si ma simt vinovat/a”. Toate aceste sentimente va comunica faptul ca aveti nevoie de o schimbare.

Aceasta schimbare consta in constientizarea faptului ca sunteti o persoana importanta nu doar pentru copilul dvs ci si pentru dvs. Centrarea atentiei pe propria persoana este esentiala pentru a putea ajunge la resursele interioare.

Urmatorul pas este sa beneficiati de suportul oferit de catre o persoana specializata. Consilierea psihologica  creaza acest  spatiu personal si sigur, in care dumneavoastra sunteti cea mai importanta persoana.

In acest spatiu ajungeti la o mai buna intelegere a propriilor gânduri, sentimente si emotii, rezultând noi modalitati de a face fata dificultatilor, de a gestiona relatiile cu ceilalti si bineinteles,  de a fi un parinte disponibil.

Concluzionând, a deveni parinte este una dintre cele mai mari impliniri din viata unei persoane, insa este firesc ca aceasta schimbare sa aduca dupa sine si mari provocari. Sugestia este sa va reconectati cu propria persoana pentru a putea fi in contact cu copilul.

„Nu exista parinte perfect. Asa ca fii unul real.”

 

Iulia Radu

Profesor psihopedagog

 

 


th5B32J3F6.jpg

Ticurile sunt considerate o tulburare comună pe parcursul dezvoltării şi sunt definite ca fiind mişcări sau vocalizări bruşte, rapide, recurente, neritmice, care reproduc un act motor sau vocal normal. S-a estimat că, aproximativ unul din cinci copii a avut un tic la un moment dat în primii 10 ani de viață, deşi datele exacte de epidemiologie sunt limitate.

În majoritatea cazurilor, ticurile apar la un copil de 5-7 ani (rareori mai mic de 3 ani) la care ne îngrijorează unele mişcări scurte şi bruşte, în principal la nivelul feţei şi al ochilor. Clipitul şi strâmbatul nasului sau al gurii sunt cele mai frecvente mişcări. Ele pot fi intensificate atunci când copilului i se cere să execute o sarcină pe care el o poate percepe mai dificilă sau atunci când este obosit. Aceste mişcări dispar în timpul somnului sau atunci când copilul este liniştit.

Ticurile pot fi uneori suprimate temporar de către copil, în mod voluntar, uneori câteva minute, ocazional chiar câteva ore, în timpul petrecut la grădiniţă. Acest lucru determină o avalanşă de mişcări acasă, când copilul va simţi nevoia să se detensioneze şi aceste manifestări pot dura chiar câteva ore.

Străduindu-se să controleze mişcările involuntare, copilul poate ajunge să nu mai fie foarte atent la activităţi, începe să aibă performanţe mai slabe sau pare dezinteresat şi profund afectat de tulburarea sa. Ticurile motorii şi vocale cronice se asociază, de obicei, cu ADHD, tulburări anxioase, tulburare obsesiv-compulsivă sau cu tulburări disruptive. Copiii cu ticuri cronice pot prezenta hiperactivitate şi inatenţie, anxietatea crescându-le comportamentul dezadaptat, ticurile accentuându-se concomitent cu neliniştea motorie.

Abordarea terapeutică a copiilor cu ticuri este complexă, individualizată şi variază în funcţie de particularităţile şi severitatea fiecărui caz în parte. În formele uşoare, tranzitorii, este eficientă consilierea familiei şi psihoterapia individuală. Formele cronice, motorii şi vocale au o evoluţie fluctuantă, cu perioade de ameliorare şi de agravare, în funcţie de evenimentele de viaţă; unele dintre acestea necesită şi tratament medicamentos pentru a obţine remisiune completă.

 

Recomandări pentru părinţi şi educatori

  • Observaţi cu atenţie copilul şi încercaţi să evaluaţi cât mai obiectiv situaţiile care îi creează dificultăţi
  • Nu certaţi copilul cu privire la ticuri, nu îl corectaţi şi nu îi atrageţi atenţia de câte ori acesta apare. Este bine să-l faceţi să conştientizeze prezenţa unui tic printr-o simplă remarcă, nu printr-un reproş: “Ai observat că atunci când colorezi, clipeşti mai des?”.
  • Încurajaţi-l să-şi îndeplinească sarcinile fără să caute aprobarea dvs (să nu întrebe pe parcursul realizării unei activităţi: “E bine?”, „M-am descurcat?”). Îl lăsaţi să termine singur şi veţi corecta, împreună, la sfârşit.
  • Nu oferiţi asigurări continue, liniştind copilul cu privire la aceste manifestări – colegii sau partenerii de joacă vor observa comportamentul dvs diferit şi, implicit, şi pe al lui
  • Nu întrebaţi: „de ce faci aşa?” – copilul nu poate explica, pur şi simplu nu se poate abţine
  • Ignoraţi prezenţa ticurilor şi nu vă gândiţi să condiţionaţi copilul cu privire la auto-control (nu stabiliţi pedepse sau consecinţe negative)
  • Observaţi momentele în care observaţi că apar ticurile, intensitatea şi frecvenţa lor – pentru a putea identifica situaţiile în care devine vulnerabil
  • Încurajaţi copilul să îşi exprime sentimentele: discutaţi despre felul cum ne simţim în diverse situaţii şi care pot fi modalităţile de exprimare a emoţiilor.
  • Nu îi atrageţi atenţia în prezenţa altor persoane pentru manifestările legate de ticuri.
  • Încurajaţi prietenia cu colegii, implicându-l în sarcini de grup, cu alţi 2-3 copii
  • Acordaţi-i mai mult timp la activităţile care presupun efort mental susţinut sau limită de timp
  • Descurajaţi imediat încercările celorlalţi copii de a-l ironiza sau imita, sancţionând aceste comportamente în mod ferm şi consecvent
  • Atunci când copilul, de ex. clipeşte des, strânge din ochi, îşi freacă pleoapele, tuşeşte, îşi drege vocea, trage nasul observaţi dacă mişcările pot avea legătură cu starea emoţională a copilului – apoi puteti solicita un consult ORL sau oftalmologic iar dacă acestea exclud o cauză organică vă puteţi adresa psihologului/psihiatrului.

 

Dr. Simona Drugă

Medic psihiatru copii şi adolescenţi


dreamstime_s_67526931.jpg

 1. Eu sunt, mai întâi, de toate un copil – un copil cu autism și nu un”autist”. Autismul meu este doar un aspect al felului meu special şi diferit de-a fi. El nu mă definește ca persoană. Tu ești doar un „gras”, un „miop”, un „neândemânatic” sau ești o persoană cu gânduri, sentimente și pasiuni?

Ca adult, poţi avea control asupra modului în care te defineşti. Dacă îţi propui să le arăţi celorlalţi o trăsătură pe care o consideri unică, o poţi face. Dar eu, ca şi copil, sunt încă în creştere, acumulez cunoştinţe, abilităţi. Nici tu, nici eu nu ştim încă de ce aş putea fi capabil. Te gândeşti că, dacă mă vei privi „doar ca pe un autist” s-ar putea ca aşteptările tale să fie prea scăzute? Și dacă voi avea senzaţia că tu nu crezi că „pot face asta”, răspunsul meu natural ar putea fi: „la ce bun să mai încerc?”.

Integrarea senzorială poate fi cel mai dificil de înţeles aspect al autismului, dar este, fără îndoială, punctul cel mai sensibil, cel mai dificil de înţeles şi de gestionat.

 2. Percepțiile mele senzoriale sunt dezorganizate. Acest lucru înseamnă că ceea ce văd, aud, miros, gust şi ating în fiecare zi, lucruri pe care tu probabil nici măcar nu le observi, pot fi de-a dreptul dureroase pentru mine. Mediul în care trăiesc mi se pare, de multe ori, ostil. Poate că îţi par retras sau chiar agresiv pe când eu încerc doar să mă apăr.

Iată de ce, o simplă „vizită” la supermarket poate reprezenta o adevărată tortură pentru mine:
Auzul meu poate fi hipersensibil. Zeci de oameni vorbesc în același timp. Difuzoarele anunţă zgomotos ofertele zilei. Casele de marcat, maşinile de tocat carne, cărucioarele care zornăie, televizoarele care difuzează reclame sau emisiuni diferite, copiii care scâncesc sau plâng, pe toate le aud deodată, din toate părţile. Creierul meu nu poate filtra toţi aceşti stimuli și eu sunt supraîncărcat! Şi asta nu e tot…
Deoarece sunt în principal orientat vizual, acesta poate fi primul simţ care va deveni suprastimulat. Lumina fluorescentă este prea puternică, mi se pare că încăperea pulsează şi mă dor ochii. Mai e şi lumina de afară, soarele care bate prin ferestre ajunge să mă orbească, prea multe „lucruri” se mişcă în jur şi e prea mult pentru mine, nu mă mai pot concentra. Toate acestea îmi afectează simţul vestibular și acum nu mai pot spune nici măcar unde se află corpul meu în spațiu.

Vocabularul, limbajul receptiv și expresiv pot fi provocări majore.

 3. Te rog aminteşte-ţi să faci diferenţa între nu vreau (aleg să nu fac) și nu pot (nu sunt capabil să fac).

Atunci când ţi se pare că te ignor, nu înseamnă că nu vreau să ascult instrucțiunile ci doar că eu nu te pot înțelege. Atunci când mă strigi din cealaltă parte a camerei, iată ce aud: „* & ^% $ # @, Luca # $% ^ & * ^% $ & * ……… ” În loc de asta, vino direct la mine şi spune-mi clar: „Te rog, pune cartea pe măsuţă. E timpul să mergem la masă”. Asta îmi indică ce vrei să fac și ce urmează să se întâmple. Acum îmi este mult mai ușor să mă conformez.

4. Gândirea mea este concretă. Acest lucru înseamnă că interpretez limbajul în sens literal. Sunt foarte confuz atunci când spui, „trezeşte-te!”, când de fapt prin asta vrei să-mi comunici „fii atent!”. Nu-mi spune „e floare la ureche” atunci când nu există nici o floare în jur și când ceea ce vrei să spui este că „îţi va fi uşor să faci asta”. Când spui „plouă cu găleata”, caut să văd găleata, aşa că, te rog, spune-mi doar „plouă foarte tare”.

Expresiile, jocurile de cuvinte, nuanțele, cuvintele cu dublu înţeles și sarcasmul nu au sens pentru mine.

5. Te rog să ai răbdare cu vocabularul meu limitat. Îmi este dificil să-ți spun ce am nevoie, atunci când nu știu cuvinte pentru a-mi descrie sentimentele. Se poate să-mi fie foame, să fiu frustrat, speriat sau confuz, dar acum aceste cuvinte depăşesc capacitatea mea de a le exprima. Fii atent la limbajul corpului meu, la agitație, izolare sau la alte semne care îţi pot indica faptul că ceva nu este în regulă cu mine. Sau pot să vorbesc ca un „mic profesor” sau ca un personaj din film, chiar să pronunţ cuvinte cu mult peste nivelul meu de dezvoltare. Acestea sunt mesaje pe care le-am memorat din lumea din jur, din cărţi, de la TV, din conversaţiile altora pentru a compensa dificultăţile de limbaj, deoarece știu că te aștepţi să răspund atunci îmi vorbești. Se numeşte „ecolalie.” Eu nu înțeleg neapărat contextul sau terminologia. Știu doar că asta mă ajută să dau un răspuns.

6. Pentru că îmi este atât de dificil să comunic prin limbaj, orientarea mea este predominant vizuală. Te rog să-mi arăţi mai degrabă cum să fac ceva, decât doar sa-mi spui. Și te rog să fii pregătit să-mi arăţi de mai multe ori. Repetarea consecventă, mă ajută să învăţ.

Un program cu suport vizual îmi este extrem de util pentru activităţile zilnice. La fel ca şi tine, care ai o agendă zilnică, acesta mă ajută să-mi amintesc ce activitate urmează, face tranziția uşoară între activități, mă ajută să-mi gestionez timpul și să-ţi îndeplinesc așteptările.

Nu lăsa autismul să te facă să pierzi din vedere copilul în ansamblu. Stima de sine este extrem de importantă.

 7. Te rog să fii atent şi să ai în vedere ceea ce pot face, mai degrabă decât ceea ce eu nu pot face. Ca orice alt om, eu nu pot învăța într-un mediu în care sunt mereu făcut să simt că nu sunt suficient de bun și că am nevoie să mă „corectez”. Să încerc ceva nou atunci când sunt aproape sigur că voi fi întâmpinat cu o atitudine critică, pe care tu o consideri „constructivă”, devine ceva care pe care prefer să-l evit. Caută-mi punctele tari și le vei găsi. Există mai mult de o singură variantă „corectă” ca soluţie pentru cele mai multe lucruri. Uneori, te pot surprinde cu ideile mele, la care tu poate nici nu te-ai fi gândit.

8. Te rog, ajută-mă în interacțiunile sociale. Poate părea că nu vreau să mă joc cu ceilalţi copii pe terenul de joacă, dar uneori e doar din cauză că pur și simplu nu știu cum să încep o conversație sau cum să acţionez într-o situație de joc. Dacă i-ai putea încuraja și pe alți copii să mă invite în jocul lor, să arunc o minge la coş sau să şutez, este posibil ca eu să fiu încântat pentru că m-au inclus.

9. Încearcă să identifici ce-mi provoacă o criză. Crizele, accesele de furie, „istericalele” sau oricum altcumva vrei să le numeşti sunt chiar mai groaznice pentru mine decât sunt pentru tine. Ele apar deoarece unul sau mai multe dintre simțurile mele a fost supraîncărcat. Dacă ţi-ai putea da seama ce le-a provocat, le-am putea  preveni. Păstrează un jurnal în care să notezi momente, situaţii, oameni, activități şi, astfel, vei putea construi un model previzibil care ne va aduce mai multă linişte.

10. Dacă eşti un membru al familiei, te rog, iubeşte-mă necondiționat. Alungă gândurile de genul,”dacă ar fi fost, pur și simplu ……” sau „de ce nu poate să …..”. Nici tu nu ai îndeplinit toate așteptările pe care părinții tăi le-au avut de la tine și nici nu cred că ţi-ar plăcea să ţi se amintească asta în mod repetat. Nu eu am ales să am autism. Dar aminteşte-ţi că asta mi se întâmplă mie, nu ţie. Fără sprijinul tău, şansele mele de reuşită, de autonomie ca adult sunt puţine. Cu sprijinul și îndrumarea ta, posibilitățile sunt mult mai mari decât te-ai putea gândi. Îți promit – merit asta!

Și, în sfârșit, trei cuvinte pentru toţi adulţii din viaţa mea: Răbdare. Răbdare. Răbdare. Străduieşte-te să priveşti autismul meu ca pe o abilitate diferită, mai degrabă decât ca un handicap. E adevărat că eu nu mă pricep să te privesc în ochi şi nici să port o conversaţie, dar ai observat ca eu nu mint, nu trișez la jocuri, nu spun vrute și nevrute despre colegii mei de clasă şi nu îi judec pe alți oameni?

Fii atent la interesele mele, la talentele mele speciale şi cine ştie ce mă vei ajuta să devin? Poate un om de ştiinţă, sau un cercetător, sau un muzician talentat? Lumea are multe enigme şi nimeni nu poate spune care vor fi realizările viitoare ale unui copil cu autism, ca mine.

Nimic din toate realizările mele nu vor putea exista fără susţinerea ta. Fii protectorul meu, fii prietenul meu și vom vedea împreună cât de departe pot ajunge.

 

Text preluat din “Ten Things Every Child With Autism Wishes You Knew,” © 2005 Ellen Notbohm