Adesea, auzim în jurul nostru ”vreau să fiu perfect”, ”discursul trebuie să-mi iasă perfect”, ”rezultatele mele trebuie să fie perfecte”. Cu toții ne dorim să facem totul perfect crezând ca asta ne va face mai buni, mai fericiți, mai performanți. De puține ori, însă, ne întrebăm dacă ”a fi perfect” este o calitate sau doar un stil de viață ce are efecte negative asupra dezvoltării noastre.
În present, traversăm o perioadă incertă și zi de zi ne întrebăm dacă vom putea să ne recăpătăm viața așa cum o știam. Pandemia ne-a luat pe toți pe nepregătite. Faptul că nu știm ce urmează să se întâmple, nu știm cum se vor schimba lucrurile cu care eram obișnuiți zi de zi, ne face să ne simțim anxioși...
Imaginati-va cele trei creiere ca foile de ceapa, asezate una peste alta , in centru aflandu-se primul creier, iar la suprafata ultimul creat. Se pare ca avem nevoie de toate cele trei tipuri de creier, pe care le utilizam in contexte diferite. Nu am putea supravietui fara colaborarea celor trei. Sa ne imaginam corpul ca o masina. Pentru a conduce o masina, avem nevoie de un sofer. Fara sofer , masina nu ar porni de pe loc. Asadar, creierul reptilian este cel care...
Neuroștiința a demonstrat faptul că ne naștem cu unele circuite funcționale în creier. Dovadă stau nou-născuții care întorc capul spre sursa unui sunet. Copilul aude și recunoaște vocea mamei după venirea pe lume pentru că a auzit-o de mai multe ori pe mama vorbind atunci când se afla în burtica acesteia. Deci noul-născut vine pe lume cu câteva circuite neuronale preconfigurate. Deloc de neglijat este și zestrea genetică.
Raluca Matiaș
Psiholog clinician
Psihoterapeut
Mintea este un mecanism extrem de complex, care ne poate ajuta sau ne poate crea o realitate pe care nu vrem să o trăim. Pentru a înțelege mai bine ce reprezintă mintea, haideți să definim mai întâi câteva noțiuni.
Vorbind despre creier, îl putem defini ca fiind un traducător universal al tuturor informațiilor care vin spre noi. Fizic, este doar o bucata de carne, alcătuită 75% din apă, celule gliale și neuroni. Creierul are o sută de miliarde de neuroni, conectați într-o miriadă de modele tridimensionale. Diferitele combinații alcătuiesc rețele neuronale. Deci, creierul este un organ care posedă cel mai mare număr de neuroni adunați laolaltî. Cel mai important rol al creierului este acela că produce MINTEA.
MINTEA este creierul aflat în acțiune. Așadar, creierul este aparatul fizic prin care se produce mintea.
Un alt concept important este cel de CONȘTIENT. Conștientul este entitatea care locuiește în creier și îl ocupă. Conștientul este localizat în neocortex, centrul voinței, centrul gândirii conștiente din creier. Mintea este produsul conștiinței.
CONȘTIINȚA ne permite să gândim și în același timp să observăm procesul de gândire. Conștiința este conștientă de sine și de percepția vieții înconjurătoare.
Acestea sunt câteva noțiuni teoretice care ne ajută să înțelegem mai bine acest instrument minunat, numit creier. Ce putem face cu el? Numai lucruri minunate…depinde de noi…
Există studii recente în domeniul neuroștiințelor care arată că ne putem schimba creierul prin intermediul gândurilor. O veste minunată! Se pare că sediul conștiinței se află în lobul frontal. Aici se formează imaginea de sine și felul cum percepem realitatea înconjurătoare și interacționăm cu aceasta.
Cum ne influențează gândurile? Atunci când apare, fiecare gând produce o substanță căreia îi corespunde o senzație în corp. Cu toții am auzit de gânduri pozitive care ne fac să ne simțim bine și de gânduri negative care ne fac să ne simțim mai puțin bine. Când apare gândul pozitiv, creierul produce neurotransmițătorul numit dopamină. Când apare gândul negativ, creierul produce neuropeptide. Și așa ajungem să ne simțim bine sau mai puțin bine…
Astfel gândurile devin materie…
Așadar, gândirea creează simțire iar apoi simțirea creează gândire. Aceasta duce la apariția în corp a unei stări, care determină modul în care ne simțim și ne comportăm. În funcție de ce gândim și simțim, ne creăm starea. Și tot așa…
Neuroștiința ne-a arătat că gândurile produc reacții chimice în creier care apoi devin concrete în corpul nostru.
Ar fi bine să ținem seama de faptul că, repetate suficient de des, gândurile conștiente devin un mod inconștient de gândire.
Vestea bună este ca prin autodisciplină, celulele nervoase care nu se mai activează împreună, nu mai fac parte din același circuit. Adică, putem selecta în mod conștient modul în care gândim. Și implicit ce stare vrem să avem. Încă ceva: în condiții de efort mental adecvat, creierul nu face diferența între efortul fizic și cel mental…
Deci creierul are o uimitoare capacitate: aceea de a se remodela, reforma și reorganiza chiar și la vârste avansate. Acest proces poartă denumirea de neuroplasticitate. S-a demonstrat chiar și faptul că neuronii se pot regenera, prin efort mental susținut.
Reorganizarea creierului durează toată viața!
Așadar, capacitatea naturală de neuroplasticitate a creierului reprezintă puterea sa de a se reconfigura și de a crea alte circuite la orice vârstă, ceea ce conduce la dezvoltarea creierului. Să avem, prin urmare, mare atentie la ce gânduri emitem, pentru că ele ne pot crea realitatea!
Revenind la minte….se pare că pentru a emite gânduri pozitive și frumoase, avem nevoie de o anumită disciplină a minții. Mintea uneori poate fi indisciplinată. Numai că această indisciplină a fost creată de cei care ne-au educat într-un mod rigid, prin impunerea propriilor valori. Cu toții am întâlnit acel TREBUIE încă din copilărie. Disciplina rigidă a fost implementată prin TREBUIE! Atunci ni s-a transmis ce e bine și ce e rău, ce e corect și ce e gresit. Așa am învățat că există bine și rău. Violența și agresivitatea sub toate formele ei, s-au născut prin prisma acestei discipline rigide. Pentru o mare parte dintre noi, disciplina a însemnat să facem ce zic altți si nu ce decidem sau ne dorim noi. Disciplina ar fi ideal să însemne propria căutare…
Datorită impunerii apare rezistența. Copilul nu e ascultat, ci i se impune o disciplină rigidă. Cealaltă parte a disciplinei este permisivitatea, adica a lăsa copilul să facă tot ceea ce dorește. Astfel, el nu va învăța ce înseamnă responsabilitatea. Calea optimă ar fi aceea prin care, atunci când dorim să-i transmitem ceva unui copil, să oferim explicații. Copilul va înmagazina acel lucru, nu prin a-l simți ca fiind obligație, impunere, ci ca fiind dezvoltat de propria voință, ca venind din propria ființă.
Mintea va căuta întotdeauna să evite durerea și să accepte plăcerea. Nu are nevoie de TREBUIE (obligativitate) pentru a se disciplina. Rolul cel mai important al minții e să ne protejeze. Dar ea știe să ne protejeze așa cum a fost învățată. Dacă am cunoscut durerea și suferința, ea prin acest lucru trăiește, pentru că e singurul lucru pe care știe să îl facă. Minții nu îi place schimbarea. Ea funcționează după tipare cunoscute. De aceea, oamenii se schimbă foarte greu sau deloc. Când mintea preia controlul, corpul se supune. Și astfel se creează o realitate conform minții noastre, care ne conduce.
Am observat, de-a lungul timpului, că mintea nu este același lucru cu raționalul. Conștiința este cea care raționează. Așa cum am stabilit, creierul este doar un organ care procesează informația. Mintea este alcătuită din emoții și gânduri; emoțiile sunt cele care se depozitează în corp și uneori produc boli în funcție de ceea ce gândim!!!
Cu toate că este genială, mintea lucrează cu imaginația, ea modifică de multe ori realitatea. Mintea se bazează pe memorarea de informații la care face apel adesea pentru a trăi o experiență. Ea are capacitatea de a conceptualiza, de a reduce totul la minim (uneori la propria persoană), de a traduce experiențele. Mintea pune etichete. Are o capacitate uimitoare de a amâna (în special atunci când un lucru nu ne face plăcere). În același timp, mintea va opune rezistență la orice (mai ales la ceea ce implică o schimbare).
Așadar, haideți să renunțăm la limitări și convingeri și prin propria experiență, să ne disciplinăm mintea în mod conștient și să integrăm faptul că exteriorul reflectă interiorul. În acest fel putem să lucrăm cu mintea în beneficiul nostru!
Toata lumea a auzit de expresia “Așchia nu sare departe de trunchi”. Se pare că acest lucru exprimă în totalitate faptul că ceea ce creăm , adica copiii noștri, sunt de fapt oglinda noastră, aspect mai vizibil în cazul adolescenților.
Copiii sunt mai evoluați decât părinții. Acest lucru se întâmplă deoarece, la nivel genetic, avem informația că fiecare generație nouă trebuie să aducă un plus societății. Așadar, lumea este într-o continuă schimbare, pentru că totul înseamnă evoluție.
Dar înainte de a ajunge adolescenți suntem mai întâi copii. Se pare că întreaga noastră existență pornește de acolo. În mica copilărie se formează relațiile de atașament cu părinții sau cu cei care ne îngrijesc, aspect care fi determinant pentru adolescent și mai târziu, pentru adultul de mâine. Aceste relații de atașament dau naștere la modele de atașament, care vor determina reacțiile noastre în anumite situații și, ulterior, comportamentul global. De fapt, se activează un anume model în funcție de persoană și de situația care ne aduce aminte de trecut.
Există două tipuri principale de modele de atașament: cel securizant și cel nesecurizant. Modelul securizant se formează atunci când suntem văzuți, suntem alinați și ne simțim în siguranță, ca și copii. Dacă unul dintre aceste aspecte nu este îndeplinit, conduce la un model nesecurizat.
Există patru moduri principale în care ne formăm atașamentul față de părinți:
De asemenea, mai există, din păcate tot mai des întâlnit, atașamentul reactiv, situație în care, se pare că în mica copilărie, nu a existat o figură clară de care să ne putem atașa, deoarece părintele nu era disponibil emoțional. Astfel poate apărea o stare disfuncțională care va conduce la un comportament disfuncțional, numit tulburare de atașament reactiv, în care putem avea dificultăți în a gestiona emoțiile și a stabili relații sociale echilibrate.
Așadar, am expus aceste lucruri spre a-l înțelege mai bine pe adolescentul în formare.
Creierul este alcătuit dintr-o sumă de celule care comunică folosindu-se de substanțe chimice numite neurotransmițători. Dopamina este principalul neurotransmițător, despre care se știe că este cel responsabil de obținerea plăcerii. În adolescență se amplifică activitatea circuitelor neuronale care utilizează dopamina, fapt care îi determină pe adolescenți să caute noul și senzaționalul. De asemenea, s-a constatat faptul că nivelul de dopamină este mai scăzut la adolescenți, aspect ce implică nevoia permanentă de a căuta plăcere, de multe ori prin lucruri nepotrivite, uneori chiar periculoase.
Așadar, mintea adolescentului trece printr-o serie de transformări (D. Siegel):
!!!De reținut este faptul că adolescentul va căuta întotdeauna noutatea, acest lucru constând inclusiv în crearea de relații de prietenie noi, schimbătoare; impulsul emoțional este foarte puternic. Adolescența este cea mai creativă perioadă a vieții noastre dar, în același timp nu trebuie sa uităm că adolescentul se adaptează la diverse frustrari căutând modalități de a simți plăcere, unele dintre acestea putând chiar crea dependențe (astfel creierul secreta mai multa dopamină, ca să obțină plăcerea).
Dincolo de teorie, ce soluții există pentru a-i ajuta pe adolescenți să aibă reacții emoționale echilibrate?
Adolescentul are nevoia de a fi conectat cu părintele, de a fi văzut de către acesta. Adultul crește odată cu copilul. Astfel, acesta își dă seama cum a fost crescut.
Nevoile adolescentului sunt simple:
– să fie văzut
– să se simtă în siguranță
– să fie alinat, îmbrățișat când are nevoie
Tot în această perioadă se dezvoltă și Eul sexual. Fiecare adolescent resimte în mod diferit acest lucru. Uneori aceste trăiri pot fi inconfortabile. Schimbările hormonale și cerebrale din această perioadă conduc de multe ori la confuzii.
Părintele se poate simți dat la o parte deoarece adolescentul va relaționa mai mult cu semenii decât cu părinții sau cu membrii familiei. Cel mai important lucru pentru adolescenți este să simta ca suntem prezenți în viața lor. Prezența este o cale de a menține încrederea, a păstra relațiile puternice și o comunicare deschisă. Asta nu înseamnă să renunțăm la autoritatea parentală. Stilul de parentaj trebuie să fie ferm dar flexibil pentru ca, în același timp, adolescentul să simtă conectarea și comunicarea cu părinții săi.
Așadar, dragi părinți de adolescenți, rețineți:
Un adult echilibrat va acționa, un adult dezechilibrat va reacționa!
A acționa înseamnă a gândi, iar a reacționa înseamnă a intra în emoție.
Deci mingea este în terenul părintelui. Acesta trebuie să înțeleagă că nimeni nu se naște părinte, această ”meserie” nu se învață la școală și singurul lucru pe care putem să îl facem este să lucrăm cu noi pentru a ne echilibra proprii copii sau adolescenți. Dar pentru aceasta trebuie să fim în primul rând conștienți. Putem începe cu câteva întrebări pentru a ne cunoaște și a ne înțelege pe noi:
Cine sunt? Ce vreau? Ce mă face fericit?
Continuarea o vedeți în copilul sau adolescentul din propria casă. Nu vă faceți mari procese de conștiință: se pare că nu am fost învățați să ne uităm înăuntrul nostru, ci să privim mai mult în exterior. De aceea întotdeauna avem tendința de a considera că ceilalți sunt de vină pentru nereușitele noastre și nu noi! Și cum informația este inscripționată la nivel de genă, este un pic mai greu de schimbat. Dar nu imposibil!
Să CONȘTIENTIZĂM mai întâi că întradevăr Așchia nu sare departe de trunchi! Și să vedem în adolescenți ceea ce nu reușim să vedem în noi! Fără judecată și fără așteptări! Căci ne judecăm în primul rând pe noi și așteptările pe care le avem de la copii sunt, de fapt, așteptări de la noi!
În concluzie, noi contribuim la creșterea copiilor și adolescenților, iar acest fapt ne ajută pe noi înșine sa creștem, de multe ori fără să realizăm acest lucru, adică să fim CONȘTIENȚI!
Raluca Matiaș
Psiholog Clinician
Psihoterapeut
Încă din timpurile străvechi, jocul este o activitate desfășurată în orice perioadă a vieții, atât de copii, cât și de adulți, menită să aducă bucurie și relaxare. Odată cu trecerea timpului, societatea a căpătat noi interese, s-a axat pe noi priorități, punând un accent deosebit pe dezvoltarea tehnologiei, a strategiilor de învățare și a activităților didactice cât mai complexe și cât mai structurate. Timpul de joacă s-a redus considerabil, în unele situații fiind chiar absent, copiii fiind implicați în cât mai multe activități extrașcolare.
Cu toate acestea, ne întrebăm care este rolul jocului în dezvoltarea armonioasă a copilului? Ce este mai potrivit pentru copil, jocul sau activitățile didactice?
De-a lungul timpului, în desfășurarea activității mele de psiholog, am constatat că adulții pun mare accent pe activități precum scris, citit, stat la masă. Aceștia își doresc ca micuții să dobândească scrisul, cititul cât mai devreme, să facă fișe și activități la masă cât mai multe, să stea cuminți și fără jucării perioade lungi de timp, crezând că astfel copilul va fi mai pregătit pentru școala, se va descurca mai bine în situațiile de criză sau va deveni un adult de succes.
Deși fiecare activitate realizată de către copil are un rol benefic asupra dezvoltării acestuia, este important ca în perioada preșcolară să-i oferim copilului cât mai multă libertate și să-i creăm cât mai multe medii naturale de joacă și dezvoltare. Este dificil pentru copilul mic să rămână implicat în activități didactice specifice perioadei școlare. Un prim pas și cel mai importat pentru astfel de achiziții este dezvoltarea creierului. Copilul își dezvoltă intelectul și dobândește cele mai multe abilități prin intermediul jocului. Este important ca adultul să fie implicat și să participe la joc alături de copil. În acest mod copilul va descoperi mediul înconjurător, își va antrena imaginația și creativitatea, iar interacțiunea cu persoanele din jur îi va stimula dobândirea abilităților sociale. Jocul are un rol important în formarea identității copilului, întrucât acesta are posibilitatea de a exersa roluri sociale și de a-și dezvolta stima de sine.
Atât jocul liber, cât și cel de grup care implică interacțiunea cu alți copii sau membri ai familiei sunt necesare și la fel de benefice.
Jocul liber presupune o activitate aleasă și inițiată de către copil, într-un cadru care îi oferă siguranță, care îi satisface interesele. Astfel, copilul își creează propriile situații de joacă, propriile reguli, imită comportamente din societate prin care își însușește noțiunile de ”bine/rau”, ”corect/greșit”, ”urât/frumos”, învață să ia decizii și descoperă modalități prin care să le aplice. El își dezvoltă capacitatea de concentrare și transpune în imaginar propriile idei. În joc, copilul se poate confrunta cu probleme reale sau imaginare, fiind pus în situația de a găsi soluții la acestea. Cunoaște și învață procesul de rezolvare de probleme.
De asemenea, este important ca în timpul jocului copilul să fie supravegheat de către un adult pentru a observa maniera în care acesta se joacă. De multe ori, copilul mic are nevoie de ghidaj. Părintele se poate implica pentru a-i oferi copilului noi perspective de joc, poate aduce elemente sau obiecte noi pe care copilul nu le cunoaște și nu știe cum să le manevreze. Astfel, micuțul va învăța să devină mai flexibil în gândire, va experimenta lucrul în echipă, responsabilitatea și respectul față de celălalt. În cadrul jocului cu ceilalți, copilul este pus în situația de a face alegeri, de a împărți, de a-și aștepta rândul, de a observa reacțiile celorlați, astfel că acesta va dezvolta empatia și generozitatea.
Vacanțele, concediile, timpul liber al părinților sau chiar perioadele de criză, cum este aceasta în care ne aflăm, sunt cele mai potrivite pentru a uita de grădiniță, școală și de toate activitățile pe care acestea le implică sau activitățile prin care se urmărește performanța. Accentul pe joc și distracție este cel mai important. Dansul, cântatul și activitățile fizice prin care se produce descărcare de energie și amuzament, toate sunt activități ce trebuie să fie prezente în fiecare zi. Acestea aduc bucurie și relaxare și creează legături emoționale puternice între membrii familiei.
Chiar dacă, uneori, adultul este îngrijorat de faptul că lipsa activităților didactice și bine structurate va duce la o stagnare în dezvoltarea copilului, acest lucru nu se va întâmpla, deoarece orice tip de joc este un context de învățare pentru copil, din care acesta va extrage tot ce îi este necesar și benefic.
Nina Necula
Psihoterapeut
Furia este o emoție puternică pe care cu toții o cunoaștem. Nu de puține ori am folosit expresia ”sunt furios/furioasă” sau a trebuit să facem față acceselor de furie ale copiilor noștri. Deși este o emoție cu care ne confruntăm la orice vârstă, aceasta este frecvent întâlnită în rândul copiilor mici. Furia se caracterizeză prin stări de revoltă puternică, țipete, plâns, aruncat de obiecte și comportamente agresive. Adesea, pentru adulți, aceste comportamente ale copiilor sunt ridicole si lipsite de sens, drept pentru care aceștia nu acordă o importanță deosebită acestor probleme. Cu toate acestea, trebuie să ținem cont de faptul că, pentru copilul aflat în proces de dezvoltare cognitivă și emoțională, aceste accese de furie și consecințele lor pot avea un rol negativ în creșterea armonioasă a copilului. Este important să cunoaștem cauzele care stau la baza declanșării stărilor de furie, consecințele ce pot să apară în cazul în care ignorăm această problemă și să-l învățăm pe copil modalități prin care să gestioneze furia.
Cauzele furiei:
Consecințele furiei:
Adesea părinții nu acordă o atenție deosebită copilului și nici asupra a ceea ce dorește copilul să transmită prin intermediul unei crize de furie, astfel că aceștia își pierd răbdarea, devin nervoși, se ceartă cu copilul și comunicarea devine ineficientă. În aceste situații este necesar ca părintele să rămână calm, să asculte cu răbdare copilul și să găsească corect cauza declanșării furiei. Înțelegerea acesteia este necesară pentru a putea găsi metoda potrivită de gestionare a crizei. Atunci când nu căutăm ce se află în spatele furiei, nu putem să alegem o metodă potrivită de rezolvare a problemei, nimic nu va funcționa, iar nivelul frustrării va crește considerabil, atât la copil, cât și la adult.
De asemenea, putem să-l învățăm pe copil modalități prin care acesta să facă față de unul singur emoțiilor puternice pe care le simte. Un prim pas în acest sens ar fi să vorbim cu copilul despre toate emoțiile, să învățăm împreună cu acesta să le recunoască și să le exprime. Conștientizarea și exprimarea emoțiilor duc la o capacitate de auto-control mai ridicată, la dezvoltarea simțului responsabilității și rezolvarea conflictelor într-o manieră pozitivă. Copilul poate învăța tehnici de relaxare pentru a le pune în practică atunci când simte că îl cuprind emoții puternice sau acesta poate învăța să facă activități care îi cresc buna dispoziție și îl relaxează, precum: să asculte muzică și să danseze, să citească o poveste preferată, să deseneze, să facă sport, să facă ordine în cameră sau să vorbească cu cineva din familie.
Furia este o emoție normală, pe care orice persoană o poate simți, tocmai de aceea este în regulă atunci când copilul se confruntă cu aceasta. Poate fi considerată o problemă atunci când devine tot mai frecventă și copilul nu reușește să o gestioneze. În această situație, este necesar să acționăm pentru a evita apariția de consecințe psihologice și emoționale negative.
Nina Necula
Psihoterapeut
Contextul social s-a schimbat profund! Copilului îi este greu să selecteze, să reflecteze, și astfel tendința lui este de a alege soluțiile facile și expeditive în față oricărui obstacol.
O permanentă provocare în cabinet o reprezintă exersarea funcțiilor executive la copiii care nu se pot concentra pe o activitate, cu o atenție fluctuantă și dificultăți în reglarea emoțiilor.
Creierul folosește funcțiile executive atunci când încercăm ceva, fie că este exprimarea unei emoții, rezolvarea unei probleme de matematică, îmbrăcarea, povestirea, alternarea cu succes între regulile gramaticale a două limbi străine etc.
Funcțiile executive apelează la memorie pentru a organiza informația, la control inhibitor pentru a menține concentrarea și la flexibilitate cognitivă pentru a stimula creativitatea și a ne ajuta sa avem perspective multiple.
Antrenarea/întărirea funcțiilor executive ajută copiii, viitori adulți să acționeze și să se integreze cu succes în societate.
Exersând funcțiile executive cu copiii ne propunem:
– Să ne concentrăm pe activitatea desfășurată;
– Să gestionăm emoțiile;
– Să direcționăm atenția;
– Să filtrăm sursele de distragere a atenției:
– Să reflectăm asupra unei probleme înainte de a o rezolva;
– Să putem face o schimbare atunci când planul nu dă rezultate, luând în considerare mai multe modalități de a rezolva o problemă;
– Să ne implicăm în procesul de învățare, prin descoperirea și rezolvarea de probleme în moduri creative;
– Să avem disponibilitatea de a greși;
– Să respectăm reguli și limite impuse.
În procesul de intervenție terapeutică care are ca obiectiv exersarea funcțiilor executive, copiii au nevoie de activități structurate, rutină, dar și de activități nestructurate. Dintre activitățile structurate pot face parte lecții de pian, balet, treburi casnice, efectuarea temelor, etc. Ca și activități nestructurate putem alege joacă liberă, petreceri, plimbări prin parc, natură.
În jurul vârstei de 2 ani, funcțiile executive sunt puțin dezvoltate, fiind un moment propice și esențial pentru exersarea lor. Pentru a stimula dezvoltarea acestora, copiii au nevoie de un mediu care să îi încurajeze să facă singuri anumite acțiuni deoarece în această etapă de vârstă foarte importantă este exersarea autonomiei.
Uneori părinții au așteptarea ca, pe măsură ce cresc, copiii să învețe în mod automat aceste funcții legate de control, atenție, memorie etc. însă aceste abilități trebuie învățate prin exersare, ele nedezvoltându-se de la sine.
Studiile au arătat că un copil care este implicat în activitățile casnice la vârsta de 3 ani își dezvoltă anumite abilități fundamentale: controlul de sine, simțul responsabilității și autonomia acestor copii fiind mult mai dezvoltate decât ale celor ce abia la adolescență au primit responsabilități de acest tip.
Într-o lume în care sunt mai ușor de accesat informațiile, copiii noștri au nevoie de abilități de interpretare, analiză și sinteză, astfel spus, de flexibilitate cognitivă.
Judy Willis, doctor în neuroștiințe ne oferă câteva modalități concrete:
– Oferiți copilului ocazia de a ajunge singur la concluzii, după ce analizează și interpretează informațiile;
– Facilitați accesul copilului la un mediu de susținere, organizat;
– Formulați întrebări care presupun elaborarea mai multor răspunsuri;
– Oferiți mai mult timp de gândire pentru a rezolva o sarcina sau a da un răspuns;
– Oferiți mai multe sarcini care au mai multe modalități de rezolvare.
În cazul copiilor mici, și nu numai, jocurile dezvoltă funcțiile executive :
Jocuri de autocunoaștere (facilitarea autocunoaşterii realizată în grupul de semeni, apropierea între participanți) prin descrierea propriei persoane folosindu-ne de oglindă, valorificarea calităților pozitive personale și de grup, unicitatea.
Motricitate generală: cățăratul, ocolirea obstacolelor, găsirea echilibrului (bicicletă,role), imitația unui set de mișcări, dans rapid apoi încet (dezvoltă controlul atenției și concentrarea pe un obiectiv care trebuie atins înlăturând distragerile și încurajând perseverența)
Jocuri care presupun inhibarea activă a mișcărilor: încurajați copilulul să danseze liber și, la un moment dat, atingeți copilul și sugerați-i să rămână nemișcat apoi să reia dansul în câteva momente la indicația adultului (dezvoltă autocontrolul)
Jocuri de confecționare (situații noi cărora trebuie să le facem față, generarea de idei noi), aplicăm idei atât individual cât și în grup, lucrări colective (împărțim materiale), machete “Ferma animalelor”
Dezvoltarea vocabularului: formulare de cuvinte noi plecând de la o silabă nouă, formularea unor întrebări care cer ca răspunsul să nu conțină un anumit cuvânt (activizarea vocabularului, dezvoltarea atenţiei voluntare şi a imaginaţiei)
Gătitul unor rețete simple (încurajează atenția, urmarirea unor etape/reguli, concentrarea pe măsurarea ingredientelor, exersează memoria)
Căutarea de comori (în natură de preferat): stabiliți ca obiectiv găsirea unui obiect și alegeți câteva indicii pe care le stabiliți înainte cu copilul (stimulează curiozitatea, memoria, concentrarea pe un obiectiv, înlăturarea distragerilor)
Joc de planificare a unei actiuni/a unei activitati/a unei zile.
Jocuri de rol conduse de copii la care participă și adulții (îi ajută pe copii să stabilească reguli, să explice sau să își explice anumite reguli, să dezvolte autocontrolul)
Joc de rol cu obiecte improvizate: construirea unei bucătării/restaurant afară (dezvoltă flexibilitatea cognitivă)
Jocuri de tipul Going on a bell hunt în care copilul are un clopoțel în mână și stabilește ca obiectiv să găsească o veveriță, de exemplu. El trebuie să nu facă zgomot în timp ce caută veverița și să miște clopoțelul doar în momentul în care a zărit-o (dezvoltă autocontrolul, concentrarea pe un obiectiv)
Storytelling (scriere a unei cărți, continuă povestea, zarurile cu povești): copilul desenează o poveste pe care și-o imaginează sau în care adultul scrie (după dictare) o poveste spusă de către copil (stimulează memoria și flexibilitatea cognitivă)
Florentina Nichita
Psihopedagog
Autismul este o tulburare tot mai frecvent întâlnită în rândul copiilor. Atât pentru aceștia, cât și pentru familiile lor, lumea externă este o adevărată provocare. De cele mai multe ori, copiii diagnosticați cu autism se confruntă și cu diverse tulburări senzoriale, care le afectează și le încetinesc ritmul de dezvoltare. Adesea, părinții observă că micuțul refuză diverse alimente și devin furioși sau supărați pe proprii copii. Însă, un lucru important de reținut este faptul că acești copii pot avea o sensibilitate în ceea ce privește gustul, mirosul, textura alimentelor, motiv pentru care ei devin selectivi și acceptă doar două, trei alimente cu care sunt obișnuiți.
În aceste situații, procesul care dă cele mai bune rezultate și prin care putem să îi învățăm pe copii să accepte și alte alimente este desensibilizarea alimentară. Cu toate acestea, trebuie să ținem cont de faptul că este un proces minuțios care presupune parcurgerea mai multor pași și respectarea unui set de reguli, pași ce vor fi prezentați în continuare.
Prima întrebare pe care și-o pun parinții atunci când aleg să înceapă programul de desensibilizare alimentară este: ” Ce aliment îi dau copilului să mănânce?”
Procesul de desensibilizare alimentară se poate întinde pe o perioadă lungă de timp, de la câteva zile, la câteva luni. Aceasta înseamă multă răbdare și motivație. Adesea, părinții simt că nu fac față situațiilor și au tentința de a abandona, iar renunțarea la program duce la întărirea comportamentului indezirabil al copilului și refuzul vehement al acestuia de a încerca alimente noi. În aceste situații cel mai bine este să consultați un specialist care vă poate îndruma.
Nina Necula
Psihoterapeut