Va rugam sa asteptati...



11/May/2020

Toata lumea a auzit de expresia “Așchia nu sare departe de trunchi”. Se pare că acest lucru exprimă în totalitate faptul că ceea ce creăm , adica copiii noștri, sunt de fapt oglinda noastră, aspect mai vizibil în cazul adolescenților.

Copiii sunt mai evoluați decât părinții. Acest lucru se întâmplă deoarece, la nivel genetic, avem informația că fiecare generație nouă trebuie să aducă un plus societății. Așadar, lumea este într-o continuă schimbare, pentru că totul înseamnă evoluție.

  1. Siegel făcea referire la perioada adolescenței, ce se desfășoară între 12 și 24 de ani, perioada în care au loc transformări majore, aspect pentru care adolescenții sunt mai greu de înțeles.

Dar înainte de a ajunge adolescenți suntem mai întâi copii. Se pare că întreaga noastră existență pornește de acolo. În mica copilărie se formează relațiile de atașament cu părinții sau cu cei care ne îngrijesc, aspect care fi determinant pentru adolescent și mai târziu, pentru adultul de mâine. Aceste relații de atașament dau naștere la modele de atașament, care vor determina reacțiile noastre în anumite situații și, ulterior, comportamentul global. De fapt, se activează un anume model în funcție de persoană și de situația care ne aduce aminte de trecut.

Există două tipuri principale de modele de atașament: cel securizant și cel nesecurizant. Modelul securizant se formează atunci când suntem văzuți, suntem alinați și ne simțim în siguranță, ca și copii. Dacă unul dintre aceste aspecte nu este îndeplinit, conduce la un model nesecurizat.

Există patru moduri principale în care ne formăm atașamentul față de părinți:

  1. Modelul securizant: părintele este cât se poate de prezent și consecvent în a vedea copilul și a-i oferi alinare atunci când acesta o cere, aspect care conduce la echilibrarea emoțiilor și la înțelegerea lor.
  2. Modelul evitant: copilul nu a fost văzut de părinte și nu a primit alinare. Acest lucru conduce spre a căuta în exterior ceea ce nu am primit în mica copilărie și se traduce prin dificultăți în a ne conecta cu alții.
  3. Modelul ambivalent: părintele este inconsecvent în relația cu copilul.
  4. Modelul dezorganizat: apare în contextul celorlalte trei. Copilul vrea se se apropie dar și să se depărteze de părinte.

De asemenea, mai există, din păcate tot mai des întâlnit, atașamentul reactiv, situație în care, se pare că în mica copilărie, nu a existat o figură clară de care să ne  putem atașa, deoarece părintele nu era disponibil emoțional. Astfel poate apărea o stare disfuncțională care va conduce la un comportament disfuncțional, numit tulburare de atașament reactiv, în care putem avea dificultăți în a gestiona emoțiile și a stabili relații sociale echilibrate.

Așadar, am expus aceste lucruri spre a-l înțelege mai bine pe adolescentul în formare.

Creierul este alcătuit dintr-o sumă de celule care comunică folosindu-se de substanțe chimice numite neurotransmițători. Dopamina este principalul neurotransmițător, despre care se știe că este cel responsabil de obținerea plăcerii. În adolescență se amplifică activitatea circuitelor neuronale care utilizează dopamina, fapt care îi determină pe adolescenți să caute noul și senzaționalul.  De asemenea, s-a constatat faptul că nivelul de dopamină este mai scăzut la adolescenți, aspect ce implică nevoia permanentă de a căuta plăcere, de multe ori prin lucruri nepotrivite, uneori chiar periculoase.

Așadar, mintea adolescentului trece printr-o serie de transformări (D. Siegel):

  1. căutarea noutății
  2. intensitatea crescută a emoțiilor (fac ceva pentru a crește secreția de dopamină la nivel cerebral, pentru a obține plăcerea)
  3. integrarea socială (sentimentul de a aparține unui grup, caută tineri cu aceleași preocupări/interese)
  4. activarea dorinței de a crea lucruri noi, inedite

!!!De reținut este faptul că adolescentul va căuta întotdeauna noutatea, acest lucru constând inclusiv în crearea de relații de prietenie noi, schimbătoare; impulsul emoțional este foarte puternic. Adolescența este cea mai creativă perioadă a vieții noastre dar, în același timp nu trebuie sa uităm că adolescentul se adaptează la diverse frustrari căutând modalități de a simți plăcere, unele dintre acestea putând chiar crea dependențe (astfel creierul secreta mai multa dopamină, ca să obțină plăcerea).

Dincolo de teorie, ce soluții există pentru a-i ajuta pe adolescenți să aibă reacții emoționale echilibrate?

Adolescentul are nevoia de a fi conectat cu părintele, de a fi văzut de către acesta. Adultul crește odată cu copilul. Astfel, acesta își dă seama cum a fost crescut.

Nevoile adolescentului sunt simple:

– să fie văzut

– să se simtă în siguranță

– să fie alinat, îmbrățișat când are nevoie

Tot în această perioadă se dezvoltă și Eul sexual. Fiecare adolescent resimte în mod diferit acest lucru. Uneori aceste trăiri pot fi inconfortabile. Schimbările hormonale și cerebrale din această perioadă conduc de multe ori la confuzii.

Părintele se poate simți dat la o parte deoarece adolescentul va relaționa mai mult cu semenii decât cu părinții sau cu membrii familiei. Cel mai important lucru pentru adolescenți este să simta ca suntem prezenți în viața lor. Prezența este o cale de a menține încrederea, a păstra relațiile puternice și o comunicare deschisă. Asta nu înseamnă să renunțăm la autoritatea parentală. Stilul de parentaj trebuie să fie ferm dar flexibil pentru ca, în același timp, adolescentul să simtă conectarea și comunicarea cu părinții săi.

Așadar, dragi părinți de adolescenți, rețineți:

Un adult echilibrat va acționa, un adult dezechilibrat va reacționa!

A acționa înseamnă a gândi, iar a reacționa înseamnă a intra în emoție.

Deci mingea este în terenul părintelui. Acesta trebuie să înțeleagă că nimeni nu se naște părinte, această ”meserie” nu se învață la școală și singurul lucru pe care putem să îl facem este să lucrăm cu noi pentru a ne echilibra proprii copii sau adolescenți. Dar pentru aceasta trebuie să fim în primul rând conștienți. Putem începe cu câteva întrebări pentru a ne cunoaște și a ne înțelege pe noi:

Cine sunt? Ce vreau? Ce mă face fericit?

Continuarea o vedeți în copilul sau adolescentul din propria casă. Nu vă faceți mari procese de conștiință: se pare că nu am fost învățați să ne uităm înăuntrul nostru, ci să privim mai mult în exterior. De aceea întotdeauna avem tendința de a considera că ceilalți sunt de vină pentru nereușitele noastre și nu noi! Și cum informația este inscripționată la nivel de genă, este un pic mai greu de schimbat. Dar nu imposibil!

Să CONȘTIENTIZĂM mai întâi că întradevăr Așchia nu sare departe de trunchi! Și să vedem în adolescenți ceea ce nu reușim să vedem în noi! Fără judecată și fără așteptări! Căci ne judecăm în primul rând pe noi și așteptările pe care le avem de la copii sunt, de fapt, așteptări de la noi!

În concluzie, noi contribuim la creșterea copiilor și adolescenților, iar acest fapt ne ajută pe noi înșine sa creștem, de multe ori fără să realizăm acest lucru, adică să fim CONȘTIENȚI!

 

Raluca Matiaș

Psiholog Clinician

Psihoterapeut


25/Apr/2020

  1. Ce inseamna un sef toxic?

Un sef toxic, dupa parerea mea, este un sef care induce frica. Un sef toxic te face sa te simti inadecvat, inutil, tolerat la locul de munca; un sef toxic poate fi si un sef care iti neaga explicit si/sau implicit valoarea profesionala si nu numai; un sef toxic te streseaza prin sarcini prea multe pe care le vrea rezolvate intr-un timp inacceptabil de scurt; este un sef care vrea sa fi rezolvat problema ieri desi el ti-a semnalat problema azi; este un sef care te hartuieste cu sarcini care nu cad in atributiile tale dar pe care vrea sa le faci doar tu si nimeni altcineva; un sef care iti vede defectele dar niciodata calitatile; un sef care te foloseste la maxim dar nu te valorizeaza niciodata ci din contra incearca sa-ti demonstreze cat de inutil si lipsit de valoare esti.

  1. Cum ne poate imbolnavi un astfel de sef?

Un sef toxic creeaza cel putin o stare de anxietate in angajat, si nu de putine ori chiar genereaza frica. Mentinute perioade indelungate de timp, acestea genereaza conflicte interioare si degenereaza ulterior in atacuri de panica, irascibilitate crescuta si de multe ori apar somatizari.

Mai devreme sau mai tarziu stima de sine are de suferit. Si de aici, lucrurile se complica treptat ajungandu-se la neincredere in propriile capacitati, autodevalorizare si in cele din urma la depresie. Persoana isi pierde treptat reperele personale daca nu are un Eu si un Supraeu puternic.

Un sef toxic nu afecteaza doar angajatul ci si familia acestuia. Afectat puternic de situatia de la serviciu, inevitabil, angajatul va duce starea de frustrare si neimplinire acasa, in familie, in grupul de prieteni.

  1. Cum putem sa-i facem fata?

Ca sa faci fata unui sef toxic ai nevoie in primul rand de stima de sine. E important sa te cunosti pe tine, sa ai o buna imagine de sine si sa stii exact care iti sunt drepturile si atributiile la acel loc de munca. Mai trebuie sa ai si curajul de a te opune intr-un mod civilizat dar ferm.

Mai ai nevoie de asemenea de un cerc de prieteni si/sau de o familie care sa te sustina, nelasandu-te sa-ti pierzi increderea in tine sau sa incepi sa te devalorizezi ca urmare a conflictului direct sau indirect cu seful toxic.

De asemenea poti sa cauti ajutor in psihoterapie pentru a discuta ce se intampla cu tine in interior, pentru a minimiza pe cat posibil efectul unui astfel de sef si pentru a te ajuta sa-ti gasesti resursele personale de a face fata unui astfel de sef .

Foarte util este sa-ti permiti sa te gandesti daca ai neaparata nevoie de acel loc de munca. De ce sa ai de-a face cu un asfel de sef daca ai putea sa-ti gasesti un alt loc de munca in care situatia aceasta sa nu mai existe?

Silvia Ungureanu

Psihoterapeut


25/Apr/2020

  1. De ce ajungem tarziu la munca?

Pentru ca, mai mult sau mai putin constient acel loc de munca nu ne mai place/convine. De ce se intampla acest lucru? Pentru ca felul in care ne simtim in acel loc nu mai corespunde nevoilor noastre. Locul de munca nu este doar locul din care ne luam banii ci este deopotriva locul din care obtinem implinire si recunostere profesionala, validare si valorizare personala/sociala. Cand ceva se intampla la unul din aceste niveluri ne produce un disconfort. De cele mai multe ori ne descurcam cu el o vreme, insa daca lucrurile nu se indreapta, ajungem sa cautam sa „evitam” acel loc in care ne simtim inconfortabil. Sigur asta inseamna un conflict interior. Exista „obligatia” de a merge la serviciu pentru a obtine venitul care sa ne asigure un anumit nivel de trai („trebuie sa mergi la serviciu”) si in acelasi timp ne-am dori sa nu ne mai ducem pentru a nu mai fi nevoie sa ne confruntam cu situatiile sau personele care ne provoaca starea de discomfort.

Mai sunt si micile sau marile ritualuri pe care unele persoane le dezvolta si le intretin de-a lungul timpului. Un astfel de ritual, poate sa nu „te lase” sa pleci din casa pana nu-l indeplinesti corect. Acestea sunt persoane cu un fond obsesional. Ele au ritualuri sau miscari rituale specifice pe care trebuie sa le faca pentru a se simti in siguranta, iar unele din ele au legatura cu iesitul din casa.

Alteori, motivele se ascund undeva in trecut, poate chiar in copilarie si pot fi legate de modul in care familia s-a raportat la ideea de munca, la relatia cu autoritatea sau diverse alte probleme pe care persoana le-a trait si le-a integrat intr-un patern care nu-i mai sunt azi de folos dar la care nici nu poate renunta.

  1. Ce spune despre o persoana faptul ca intarzie in mod constant?

In afara de cazul expus mai sus mai exista si o „obisnuinta” a unor persoane de a ignora obligatiile de munca chiar daca acestea sunt foarte explicite – programul de lucru este specificat in contractul de munca si/sau in fisa postului. Pot fi persoanele de multe ori autointitulate cu mandrie „rebele” care isi fac un titlu de glorie din a ignora sau a sfida regulile in general si regulile reglementate de o „autoritate”(oricare ar fi aceea), in special. Pot fi persoane „certate cu ceasul” care nu reusesc sa-si calculeze timpul si pleaca sistematic de acasa la limita timpului necesar pentru a ajunge la locul de munca.

Dar de asemenea, mai pot fi si persoanele care muncesc foarte mult, deseori peste program – fie datorita volumului mare de munca, fie datorita unui ritm propriu mai lent de lucru –sunt foarte obosites si se trezesc mai greu dimineata. Vezi cazurile recente din Japonia.

  1. De ce apelam la scuze penibile?

Pentru ca incercam sa iesim „cu fata curata” dintr-o situatie pe care evitam sa ne-o asumam. Culmea e ca uneori, exact cand se intampla de-adevaratelea sa nu sune ceasul de exemplu, nu ne mai crede nimeni. Si, mai mult decat atat, in acel moment scuzele respective ni se par chiar credibile.

Alteori insa, scuzele penibile sunt o modalitate de sfidare a sefului, a regulamentului companiei sau a persoanelor cu care esti in conflict.

  1. Ce putem sa facem astfel incat sa incepem programul la ora stabilita?

Cel mai important sa este sa avem o motivatie interioara suficient de puternica – sa fim implicati si sa ne placa ce facem la locul de munca, sau sa avem o motivatie financiara sau de prestigiu personal suficient de puternica. Daca nu aveti un altfel de loc de munca care sa va aduca un beneficiu important de implinire si satisfactie personala, s-ar putea sa nu fiti in locul potrivit pentru dvs. Continuati sa-l cautati!

Altfel, putem folosi trucul binecunoscut al setarii ceasului cu cateva minute mai tarziu, ca sa ni se para ca este mai tarziu si sa plecam astfel, mai devreme.

Sau puteti apela la psihoterapie ca sa gasiti o solutie care sa va ajute sa rezolvati sau sa gestionati aceasta problema, uitandu-va la cauzele care v-au adus in acest punct si luand contact cu nevoile dvs reale.

Silvia Ungureanu 

Psihoterapeut


25/Apr/2020

Dragi părinţi, luaţi vă rog o pauză de la a vă îngrijora legat de situaţia neobişnuită în care suntem prinşi cu toţii.

Imaginaţi-vă pentru un moment că sunteţi într-un loc de poveste în care cei dragi vouă – partener/soţ, copii sunt împreună cu voi – un loc magic în care însă uşile spre exterior sunt ascunse/invizibile.

E un loc magic, în care aveţi voie sa vă folosiţi toată imaginaţia, toată puterea creatoare!

Puteţi folosi tot ce aveţi la îndemână pentru a vă face cât mai plăcută şederea în acest loc. E un loc în care puteţi fi din nou copii, bucuroşi şi liberi de constrângeri! E o lume în care puteţi avea 3 ani – 7 – 9ani, cât vreţi voi sau tot atât cât are copilul vostru.

E o lume în care conservele pot fi folosite pe post de jaloane, într-o cursă cu obstacole sau ca şi cuburi în construirea unui castel.

O lume în care lucrurile nu mai trebuie să arate perfect ci devin mai frumoase şi valoaroase  chiar atunci când sunt  imperfecte!

O lume în care puteţi desena cu degetul într-o tavă presărată cu făină, noi şi noi imagini, litere, cuvinte, calcule, peisaje – care dispar ca prin farmec odată ce scuturaţi puţin tava.

O lume în care pictaţi cu degetele înmuiate în acuarele sau tempera, faceţi desene fantastice sau mai realiste – un copac, un zmeu, o casă, un castel al zânelor –  în care suflaţi în apa colorată pusă pe o foaie şi creaţi forme noi, neaşteptate.

O dată la câteva zile sau chiar şi în fiecare zi, pentru jumătate de oră sau o oră pe zi, suspendaţi timpul! Şi fiţi copii!

Jucaţi-vă de-a şcoala şi faceţi concursuri de caligrafie sau lăsaţi-I pe copiii voştri să fie profesori şi să vă înveţe ceva (chiar daca ştiţi déjà!:) )

Luaţi o poveste déjà ştiută şi modificaţi-o dintr-un anumit punct al povestirii… sau schimbaţi caracteristicile personajelor… sau adaugaţi personaje noi…

Sunteţi intr-un moment suspendat în timp, un moment când orice este posibil! Şi sunteţi în sigurantă caminului vostru!

Fiţi creativi! Şi bucurati-vă de acest moment special în fiecare zi!

Adunati amintiri pentru voi si copiii vostri!

Hai să facem ca acest timp împreună să  nu fie doar despre tensiune  şi griji  ci şi despre amintiri frumoase!

Silvia Ungureanu 

Psihoterapeut


25/Apr/2020

Încă din timpurile străvechi, jocul este o activitate desfășurată în orice perioadă a vieții, atât de copii, cât și de adulți, menită să aducă bucurie și relaxare. Odată cu trecerea timpului, societatea a căpătat noi interese, s-a axat pe noi priorități, punând un accent deosebit pe dezvoltarea tehnologiei, a strategiilor de învățare și a activităților didactice cât mai complexe și cât mai structurate. Timpul de joacă s-a redus considerabil, în unele situații fiind chiar absent, copiii fiind implicați în cât mai multe activități extrașcolare.

Cu toate acestea, ne întrebăm care este rolul jocului în dezvoltarea armonioasă a copilului? Ce este mai potrivit pentru copil, jocul sau activitățile didactice?

De-a lungul timpului, în desfășurarea activității mele de psiholog, am constatat că adulții pun mare accent pe activități precum scris, citit, stat la masă. Aceștia își doresc ca micuții să dobândească scrisul, cititul cât mai devreme, să facă fișe și activități la masă cât mai multe, să stea cuminți și fără jucării perioade lungi de timp, crezând că astfel copilul va fi mai pregătit pentru școala, se va descurca mai bine în situațiile de criză sau va deveni un adult de succes.

Deși fiecare activitate realizată de către copil are un rol benefic asupra dezvoltării acestuia, este important ca în perioada preșcolară să-i oferim copilului cât mai multă libertate și să-i creăm cât mai multe medii naturale de joacă și dezvoltare. Este dificil pentru copilul mic să rămână implicat în activități didactice specifice perioadei școlare. Un prim pas și cel mai importat pentru astfel de achiziții este dezvoltarea creierului. Copilul își dezvoltă intelectul și dobândește cele mai multe abilități prin intermediul jocului. Este important ca adultul să fie implicat și să participe la joc alături de copil. În acest mod copilul va descoperi mediul înconjurător, își va antrena imaginația și creativitatea, iar interacțiunea cu persoanele din jur îi va stimula dobândirea abilităților sociale. Jocul are un rol important în formarea identității copilului, întrucât acesta are posibilitatea de a exersa roluri sociale și de a-și dezvolta stima de sine.

Atât jocul liber, cât și cel de grup care implică interacțiunea cu alți copii sau membri ai familiei sunt necesare și la fel de benefice.

Jocul liber presupune o activitate aleasă și inițiată de către copil, într-un cadru care îi oferă siguranță, care îi satisface interesele. Astfel, copilul își creează propriile situații de joacă, propriile reguli, imită comportamente din societate prin care își însușește noțiunile de ”bine/rau”, ”corect/greșit”, ”urât/frumos”, învață să ia decizii și descoperă modalități prin care să le aplice. El își dezvoltă capacitatea de concentrare și transpune în imaginar propriile idei. În joc, copilul se poate confrunta cu probleme reale sau imaginare, fiind pus în situația de a găsi soluții la acestea. Cunoaște și învață procesul de rezolvare de probleme.

De asemenea, este important ca în timpul jocului copilul să fie supravegheat de către un adult pentru a observa maniera în care acesta se joacă. De multe ori, copilul mic are nevoie de ghidaj. Părintele se poate implica pentru a-i oferi copilului noi perspective de joc, poate aduce elemente sau obiecte noi pe care copilul nu le cunoaște și nu știe cum să le manevreze. Astfel, micuțul va învăța să devină mai flexibil în gândire, va experimenta lucrul în echipă, responsabilitatea și respectul față de celălalt. În cadrul jocului cu ceilalți, copilul este pus în situația de a face alegeri, de a împărți, de a-și aștepta rândul, de a observa reacțiile celorlați, astfel că acesta va dezvolta empatia și generozitatea.

Vacanțele, concediile, timpul liber al părinților sau chiar perioadele de criză, cum este aceasta în care ne aflăm, sunt cele mai potrivite pentru a uita de grădiniță, școală și de toate activitățile pe care acestea le implică sau activitățile prin care se urmărește performanța. Accentul pe joc și distracție este cel mai important. Dansul, cântatul și activitățile fizice prin care se produce descărcare de energie și amuzament, toate sunt activități ce trebuie să fie prezente în fiecare zi. Acestea aduc bucurie și relaxare și creează legături emoționale puternice între membrii familiei.

Chiar dacă, uneori, adultul este îngrijorat de faptul că lipsa activităților didactice și bine structurate va duce la o stagnare în dezvoltarea copilului, acest lucru nu se va întâmpla, deoarece orice tip de joc este un context de învățare pentru copil, din care acesta va extrage tot ce îi este necesar și benefic.

Nina Necula

Psihoterapeut


25/Apr/2020

 

Furia este o emoție puternică pe care cu toții o cunoaștem. Nu de puține ori am folosit expresia  ”sunt furios/furioasă” sau a trebuit să facem față acceselor de furie ale copiilor noștri. Deși este o emoție cu care ne confruntăm la orice vârstă, aceasta este frecvent întâlnită în rândul copiilor mici. Furia se caracterizeză prin stări de revoltă puternică, țipete, plâns, aruncat de obiecte și comportamente agresive. Adesea, pentru adulți, aceste comportamente ale copiilor sunt ridicole si lipsite de sens, drept pentru care aceștia nu acordă o importanță deosebită acestor probleme. Cu toate acestea, trebuie să ținem cont de faptul că, pentru copilul aflat în proces de dezvoltare cognitivă și emoțională, aceste accese de furie și consecințele lor pot avea un rol negativ în creșterea armonioasă a copilului. Este important să cunoaștem cauzele care stau la baza declanșării stărilor de furie, consecințele ce pot să apară în cazul în care ignorăm această problemă și să-l învățăm pe copil modalități prin care să gestioneze furia.

Cauzele furiei:

  • Dezvoltarea insuficientă a limbajului expresiv, ceea ce duce la imposibilitatea copilului de a-și exprima nevoile fiziologice de bază (foame, sete, somn, etc).
  • Nevoia de independență a copilului (alegerea hainelor, a jucariilor, activităților, precum și realizarea independentă a acestora)
  • Ignorarea opiniilor copilului și interdicția de a lua decizii
  • Refuzul de a renunța la anumite comportamente sau activități atunci când i se cere de către părinți
  • Dorința de a obține imediat o recompensă
  • Incapacitatea de a-și gestiona singur stările de frustrare
  • Părinți critici și severi

 

Consecințele furiei:

  • Furia este o emoție intensă care afectează sistemul nervos al copilului și poate avea consecințe asupra sănătății, precum: dureri de cap, dureri de burta, insomnie și coșmaruri.
  • Agresivitate fizică și verbală, deoarece copilul nu-și poate gestiona singur stările de frustrare și poate distruge lucruri, obiecte, ba chiar poate să folosească cuvinte nepotrivite, să apeleze la comportamente autodistructive sau să lovească părinții/frații sau colegii.
  • Respingerea și izolarea socială pot fi alte consecințe ale furiei, întrucât din cauza comportamentelor agresive, copilul nu mai primește atenție, nu mai este integrat in activitățile și jocurile celorlalți copii, toți îl evită și il ignoră
  • Scade încrederea în sine și se intensifică dorința de răzbunare
  • Copilul se află în incapacitatea de a fi atent la cerințe și de a respecta regulile

Adesea părinții nu acordă o atenție deosebită copilului și nici asupra a ceea ce dorește copilul să transmită prin intermediul unei crize de furie, astfel că aceștia își pierd răbdarea, devin nervoși, se ceartă cu copilul și comunicarea devine ineficientă. În aceste situații este necesar ca părintele să rămână calm, să asculte cu răbdare copilul și să găsească corect cauza declanșării furiei. Înțelegerea acesteia este necesară pentru a putea găsi metoda potrivită de gestionare a crizei. Atunci când nu căutăm ce se află în spatele furiei, nu putem să alegem o metodă potrivită de rezolvare a problemei, nimic nu va funcționa, iar nivelul frustrării va crește considerabil, atât la copil, cât și la adult.

De asemenea, putem să-l învățăm pe copil modalități prin care acesta să facă față de unul singur emoțiilor puternice pe care le simte. Un prim pas în acest sens ar fi să vorbim cu copilul despre toate emoțiile, să învățăm împreună cu acesta să le recunoască și să le exprime. Conștientizarea și exprimarea emoțiilor duc la o capacitate de auto-control mai ridicată, la dezvoltarea simțului responsabilității și rezolvarea conflictelor într-o manieră pozitivă. Copilul poate învăța tehnici de relaxare pentru a le pune în practică atunci când simte că îl cuprind emoții puternice sau acesta poate învăța să facă activități care îi cresc buna dispoziție și îl relaxează, precum: să asculte muzică și să danseze, să citească o poveste preferată, să deseneze, să facă sport, să facă ordine în cameră sau să vorbească cu cineva din familie.

Furia este o emoție normală, pe care orice persoană o poate simți, tocmai de aceea este în regulă atunci când copilul se confruntă cu aceasta. Poate fi considerată o problemă atunci când devine tot mai frecventă și copilul nu reușește să o gestioneze. În această situație, este necesar să acționăm pentru a evita apariția de consecințe psihologice și emoționale negative.

 

Nina Necula

Psihoterapeut



Contextul social s-a schimbat profund! Copilului îi este greu să selecteze, să reflecteze, și astfel tendința lui este de a alege soluțiile facile și expeditive în față oricărui obstacol.

O permanentă provocare în cabinet o reprezintă exersarea funcțiilor executive la copiii care nu se pot concentra pe o activitate, cu o atenție fluctuantă și dificultăți în reglarea emoțiilor.

Creierul folosește funcțiile executive atunci când încercăm ceva, fie că este exprimarea unei emoții, rezolvarea unei probleme de matematică, îmbrăcarea, povestirea, alternarea cu succes între regulile gramaticale a două limbi străine etc.

Funcțiile executive apelează la memorie pentru a organiza informația, la control inhibitor pentru a menține concentrarea și la flexibilitate cognitivă pentru a stimula creativitatea și a ne ajuta sa avem perspective multiple.

Antrenarea/întărirea funcțiilor executive ajută copiii, viitori adulți să acționeze și să se integreze cu succes în societate.

Exersând funcțiile executive cu copiii ne propunem:

– Să ne concentrăm pe activitatea desfășurată;

– Să gestionăm emoțiile;

– Să direcționăm atenția;

– Să filtrăm sursele de distragere a atenției:

– Să reflectăm asupra unei probleme înainte de a o rezolva;

– Să putem face o schimbare atunci când planul nu dă rezultate, luând în considerare  mai multe modalități de a rezolva o problemă;

– Să ne implicăm în procesul de învățare, prin descoperirea și rezolvarea de probleme în moduri creative;

– Să avem disponibilitatea de a greși;

– Să respectăm reguli și  limite impuse.

În procesul de intervenție terapeutică care are ca obiectiv exersarea funcțiilor executive, copiii au nevoie de activități structurate, rutină, dar și de activități nestructurate. Dintre activitățile structurate pot face parte lecții de pian, balet, treburi casnice, efectuarea temelor, etc. Ca și activități nestructurate putem alege joacă liberă, petreceri, plimbări prin parc, natură.

În jurul vârstei de 2 ani, funcțiile executive sunt puțin dezvoltate, fiind un moment propice și esențial pentru exersarea lor. Pentru a stimula dezvoltarea acestora, copiii au nevoie de un mediu care să îi încurajeze să facă singuri anumite acțiuni deoarece în această etapă de vârstă foarte importantă este exersarea autonomiei.

Uneori părinții au așteptarea ca, pe măsură ce cresc, copiii să învețe în mod automat aceste funcții legate de control, atenție, memorie etc. însă aceste abilități trebuie învățate prin exersare, ele nedezvoltându-se de la sine.

Studiile au arătat că un copil care este implicat în activitățile casnice la vârsta de 3 ani își dezvoltă anumite abilități fundamentale: controlul de sine, simțul responsabilității și autonomia acestor copii fiind mult mai dezvoltate decât ale celor ce abia la adolescență au primit responsabilități de acest tip.

Într-o lume în care sunt mai ușor de accesat informațiile, copiii noștri au nevoie de abilități de interpretare, analiză și sinteză, astfel spus, de flexibilitate cognitivă.

Judy Willis, doctor în neuroștiințe ne oferă câteva modalități concrete:

– Oferiți copilului ocazia de a ajunge singur la concluzii, după ce analizează și interpretează informațiile;

– Facilitați accesul copilului la un mediu de susținere, organizat;

– Formulați întrebări care presupun elaborarea mai multor răspunsuri;

– Oferiți mai mult timp de gândire pentru a rezolva o sarcina sau a da un răspuns;

– Oferiți mai multe sarcini care au mai multe modalități de rezolvare.

În cazul copiilor mici, și nu numai,  jocurile dezvoltă funcțiile executive :

Jocuri de autocunoaștere (facilitarea autocunoaşterii realizată în grupul de semeni, apropierea între participanți) prin descrierea propriei persoane folosindu-ne de oglindă, valorificarea calităților pozitive personale și de grup, unicitatea.

Motricitate generală:  cățăratul, ocolirea obstacolelor, găsirea echilibrului (bicicletă,role), imitația unui set de mișcări, dans rapid apoi încet (dezvoltă controlul atenției și concentrarea pe un obiectiv care trebuie atins înlăturând distragerile și încurajând perseverența)

Jocuri care presupun inhibarea activă a mișcărilor: încurajați copilulul să danseze liber și, la un moment dat, atingeți copilul și sugerați-i să rămână nemișcat apoi să reia dansul în câteva momente la indicația adultului (dezvoltă autocontrolul)

Jocuri de confecționare (situații noi cărora trebuie să le facem față, generarea de idei noi), aplicăm idei atât individual cât și în grup, lucrări colective (împărțim materiale), machete “Ferma animalelor”

Dezvoltarea vocabularului: formulare de cuvinte noi plecând de la o silabă nouă, formularea unor întrebări care cer ca răspunsul să nu conțină un anumit cuvânt (activizarea vocabularului, dezvoltarea atenţiei voluntare şi a imaginaţiei)

Gătitul unor rețete simple (încurajează atenția, urmarirea unor etape/reguli, concentrarea pe măsurarea ingredientelor, exersează memoria)

Căutarea de comori (în natură de preferat): stabiliți ca obiectiv găsirea unui obiect și alegeți câteva indicii pe care le stabiliți înainte cu copilul (stimulează curiozitatea, memoria, concentrarea pe un obiectiv, înlăturarea distragerilor)

Joc de planificare a unei actiuni/a unei activitati/a unei zile.

Jocuri de rol conduse de copii la care participă și adulții (îi ajută pe copii să stabilească reguli, să explice sau să își explice anumite reguli, să dezvolte autocontrolul)

Joc de rol cu obiecte improvizate: construirea unei bucătării/restaurant afară (dezvoltă flexibilitatea cognitivă)

Jocuri de tipul Going on a bell hunt în care copilul are un clopoțel în mână și stabilește ca obiectiv să găsească o veveriță, de exemplu. El trebuie să nu facă zgomot în timp ce caută veverița și să miște clopoțelul doar în momentul în care a zărit-o (dezvoltă autocontrolul, concentrarea pe un obiectiv)

Storytelling (scriere a unei cărți, continuă povestea, zarurile cu povești): copilul desenează o poveste pe care și-o imaginează sau în care adultul scrie (după dictare) o poveste spusă de către copil (stimulează memoria și flexibilitatea cognitivă)

 

Florentina Nichita

Psihopedagog


25/Apr/2020

Ce este reziliența?

 

Reziliența reprezintă capacitatea unui individ de a depăși favorabil o perioadă stresantă sau de a-și păstra echilibrul mental în urma unui eveniment critic.

 

Cum se formează?

 

Ca multe alte aspecte psiho-sociale, reziliența este un ansamblu de procese psihologice care se formează și se exersează încă din primii ani de viață.

Atașamentul primar format în această perioadă reprezintă premisa dezvoltării rezilienței.

 

Care sunt factorii de protecție în situațiile problematice de viață?

 

  • O relație sănătoasă cu cel puțin o persoană de atașament primar (mama sau tata)
  • O rețea socială cu persoane de vârstă apropiată
  • Disponibilitatea de a căuta ajutor și conectare socială
  • Un temperament flexibil
  • Abilitatea de centrare pe soluții și pe aspectele favorabile, pozitive
  • Cunoașterea propriei persoane: abilități, emoții, comportamente, resurse
  • Încrederea în capacitățile proprii
  • Dezvoltarea unor abilități de relaxare în situații tensionante, cum sunt activitățile sportive sau creative
  • Accesul la resurse sociale, economice și de sănătate
  • Nivelul educational

 

Temperamentul este determinat genetic însă ceilalți factori reprezintă deprinderi caracteriale ce pot veni în ajutorul unui temperament mai fragil sau rigid și astfel să creeze contextul unei personalități reziliente.

În realitatea cotidiană, un individ anume nu dispune de toți acești factori de protecție, însă în fața evenimentelor traumatizante de viață reziliența poate fi activată chiar și de câțiva factori de protecție – în funcție de tipul de personalitate, unele resurse pot fi mai eficiente decât altele.

 

 

Ce mecanisme de coping sunt eficiente?

 

Copingul instrumental – acest tip de coping este centrat pe rezolvarea de probleme, pe găsirea de soluții.

 

Restructurarea cognitivă, în varianta pozitivă, înseamnă procesarea informațiilor spre o întelegere și organizare mai bună a acestora, în scopul de a găsi strategii și soluții pentru rezolvarea unei probleme.

 

Copingul flexibil, “rezilient” este considerat modul ideal de a face față dificultăților și presupune o gamă largă de strategii de abordare a unei situații de criză. În fundalul acestui set de strategii, individul rulează mental o percepție realistă asupra situației, o evaluare corectă a acesteia și abilitatea de a selecta soluțiile optime pentru un anumit tip de problemă.

 

 

 

 

Emoțiile, dispozițiile, sentimentele și plânsul

 

În ultimii ani, în lumea modernă a apărut tendința de a patologiza starea de tristețe, promovându-se o stare de spirit confortabilă, cu zâmbetul pe buze, chiar și în fața greutăților vieții.

În realitate, tristețea, alături de celelalte emoții negative nu este de speriat ci de trăit și experimentat; în situații specifice de viață este de așteptat și de dorit să ne simțim frustrați, triști, furioși.

Așadar, o scurtă ierarhie emoțională poate lămuri acest aspect:

 

  • Emoțiile (de bază): fericire, furie, frică, tristețe, dezgust, surprindere – sunt forme emoționale cu durată scurtă (câteva secunde, minute) așadar, sunt trecătoare; acestea sunt reacții în fața stimulilor externi.
  • Dispozițiile: melacolie, euforie, calm etc – sunt forme emoționale cu durata mai lungă (câteva ore, o zi, chiar câteva zile) care depind de temperamentul fiecărui individ. Fiecare structură temperamentală precum și anumite evenimente de viață, pozitive sau negative, predispun către o anumită dispoziție.
  • Sentimentele: iubire, ură, recunoștință etc: sunt forme emoționale stabile în timp, net calitative celor de mai sus, sub aspectul rezistenței și durabilității în timp.

 

Putem avea în vedere existența unei probleme emoționale în condițiile în care o emoție negativă apare în mod repetitiv în fața mai multor stimuli, fără un determinism evident, atunci când o dispoziție accentuată durează mai multe zile fără o cauză clară sau pur și simpluatunci când o stare de dispoziție depășește durata așteptată într-o situație dată.

 

Plânsul este, de asemenea, o manifestare frecventă în situațiile în care experimentăm frustrare, tristețe, furie, pierdere etc. Este chiar de dorit să plângem. Compoziția chimică a lacrimilor “emoționale” este diferită față de cea a lacrimilor produse de o iritație la nivelul ochilor, având o compoziție ridicată de proteine, ceea le face să fie mai vâscoase și mai lente în alunecarea lor pe obraz – deci mai vizibile pentru ceilalți. Astfel, oamenii de știință au interpretat acest fenomen ca având o puternică funcție socială și anume aceea de semnalare a unei emoții către ceilalți ca și nevoie de alinare, susținere.

Venind ca o consecință a unor emoții puternice sau dispoziții prelungite, plânsul mai are și funcție de catharsis– adică descarcă tensiunea psihologică, lăsând loc pentru următoarea emoție, dispoziție – procesele emoționale menținându-se într-o dinamică sănătoasă.

Așadar, în mod logic, s-a observat că persoanele care evită să se descarce prin plâns sau să-și exprime emoțiile negative, au tendința de a se izola și de a se simți în mai puțină conexiune cu ceilalți. De asemenea, acestea au tendința de a persista în a experimenta trăiri negative.

Sub aspecte complexe, reziliența este încă studiată ca fenomen care nu respectă un determinism clar, întrucât o persoană expusă aceleiași situații dificile sau de criză va avea o evoluție favorabilă iar altă persoană în aceeași situație sau într-o situație similară va avea o evoluție nefavorabilă.

Această analiză pune accentul pe anumite elemente constituționale sau pe factori de mediu care au rol într-una dintre cele două tipuri de evoluție.

În concluzie, în fața situațiilor dificile de viață avem nu doar vulnerabilități ci și resurse și sansa de a depăși în mod rezilient obstacolele.

 

Referințe:

Gottfried Fischer și Peter Riedesser – Tratat de psihotraumatologie, 2007

 

Gabriela Ene

Psiholog clinician

Psihoterapeut


25/Apr/2020

Autismul este o tulburare tot mai frecvent întâlnită în rândul copiilor. Atât pentru aceștia, cât și pentru familiile lor, lumea externă este o adevărată provocare. De cele mai multe ori, copiii diagnosticați cu autism se confruntă și cu diverse tulburări senzoriale, care le afectează și le încetinesc ritmul de dezvoltare. Adesea, părinții observă că micuțul refuză diverse alimente și devin furioși sau supărați pe proprii copii. Însă, un lucru important de reținut este faptul că acești copii pot avea o sensibilitate în ceea ce privește gustul, mirosul, textura alimentelor, motiv pentru care ei devin selectivi și acceptă doar două, trei alimente cu care sunt obișnuiți.

În aceste situații, procesul care dă cele mai bune rezultate și prin care putem să îi învățăm pe copii să accepte și alte alimente este desensibilizarea alimentară. Cu toate acestea, trebuie să ținem cont de faptul că este un proces minuțios care presupune parcurgerea mai multor pași și respectarea unui set de reguli, pași ce vor fi prezentați în continuare.

Prima întrebare pe care și-o pun parinții atunci când aleg să înceapă programul de desensibilizare alimentară este: ” Ce aliment îi dau copilului să mănânce?”

  1. În primul rând trebuie să analizăm care sunt alimentele pe care copilul le mănâncă și să vedem din ce categorie fac parte. Cu toții știm că pentru o dezvoltare fizică și psihică sănătoasă este necesar să consumăm alimente din fiecare grupă alimentară. Prin urmare, vom alege alimentul nou în funcție de acest criteriu.
  2. Este important să aveți un program bine structurat. Masa trebuie luată de fiecare dată în bucătărie alături de ceilalți membri ai familiei și fără prezența altor distractori precum: TV, tabletă, telefon, jucării.
  3. Pregătiți cantități mici din alimentul nou pe care doriți să-l mănânce copilul și o recompensă, un aliment care îi place foarte mult.
  4. Prezentați-i copilului ceea ce urmează să se întâmple și alimentul nou pe care va trebui să-l mănânce. Mâncați împreună cu copilul astfel încât acesta să vă imite. Copilul va primi alimentul recompensă, doar în cazul în care va gusta din alimentul nou.
  5. Atunci când copilul refuză alimentul nou introdus, nu-l forțați si nu-i vorbiți urât copilului. Acest lucru îl va face să devină mult mai reticent.
  6. Rămâneți optimist și perseverent. Nu vă descurajați dacă copilul refuză alimentul sau devine frustrat și protestează. Amintiți-vă că este prima zi și este normal să se întâmple acest lucru.
  7. Începeți procesul cu pași mici. În timpul mesei lăsați alimentul nou la vedere, îl puteți ruga pe copil mai întâi să atingă alimentul, apoi să îl miroasă, să ducă la gură, să îl atingă cu buzele, limba. Urmați acești pași cu multă răbdare până când reușiți să atingeți obiectivul dorit. Lăudați și felicitați copilul pentru fiecare reușită, acesta va deveni mai încrezător și mai curios în ceea ce privește alimentul nou.
  8. Pe măsură ce copilul acceptă alimentul nou, creșteți cantitatea și prezentați-i alimentul în diverse forme.
  9. Rămâneți la alimentul nou până când copilul generalizează forma în care este prezentat alimentul, modul de preparare, persoana în prezența căreia îl consumă.
  10. Procesul se consideră încheiat în momentul în care copilul mănăncă alimentul pe care anterior îl refuza. Doar în acest moment puteți alege un nou aliment pentru copil.

Procesul de desensibilizare alimentară se poate întinde pe o perioadă lungă de timp, de la câteva zile, la câteva luni. Aceasta înseamă multă răbdare și motivație. Adesea, părinții simt că nu fac față situațiilor și au tentința de a abandona, iar renunțarea la program duce la întărirea comportamentului indezirabil al copilului și refuzul vehement al acestuia de a încerca alimente noi. În aceste situații cel mai bine este să consultați un specialist care vă poate îndruma.

 

Nina Necula

Psihoterapeut


31/Mar/2020

Tulburarea de Spectru Autist, tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție, tulburările comportamentale, precum și tulburările pervazive de dezvoltare sunt considerate a fi cele mai severe probleme psihiatrice în rândul copiilor. Potrivit DSM-IV (APA, 2000) TSA apare înainte de vârsta de trei ani și implică prezența unor deficite sau comportamente disfuncționale atât la nivel cognitiv și de limbaj, cât și la nivel de autoservire, motricitate și socializare. În ceea ce privește recuperea, copiii diagnosticați cu TSA au nevoie de un program constant și bine structurat care trebuie urmat zi de zi. Este vorba despre un proces de lungă durată, uneori care se desfășoară chiar și pe parcursul întregii vieți, obiectivele principale fiind dobândirea unui număr cât mai mare de comportamente funcționale, cât și achizițiile la nivel cognitiv.

Dar ce ne facem atunci când râmânem în casă pentru o perioadă lungă de timp și copilul refuză să facă aceleași activități cu care este obișnuit?

Perioada de izolare poate fi o provocare atât pentru adultul care urmărește respectarea programului de intervenție al copilului, cât și pentru copilul care are nevoie de noi activități care să-i capteze interesul. Este necesar ca adultul să găsească o serie de activități plăcute prin care copilul să fie stimulat. Ne putem aminti de copilarie și de bucuria jocurile cu care am crescut. Ii putem învăța și pe copii cele mai distractive jocuri învățate de la bunici, pe care copiii din prezent nu le cunosc și nu le învață nici la gradiniță, nici la școală.

Șotronul, jocul de-a v-ați ascunselea, baba oarba sunt câteva dintre jocurile copilariei ce pot fi jucate în casă împreună cu copiii. Aceste jocuri vor fi distractive pentru copii, dar în același timp pot stimula capacitatea de concentrare, orientarea în spațiu, respectarea regulilor și toleranța la frustrare.

Gimnastica este o altă activitate benefică atât pentru adulți, cât și pentru copii. În cadrul acestei activități putem lucra programele de imitație grosieră și astfel este stimulată capacitatea de concentrare și atenție a copilului, întrucât acesta trebuie să urmăreasca mișcarile și indicațiile adultului. Această activitate va fi mult mai distractivă pentru copilul cu TSA, pe măsură ce sunt implicați toți membrii familiei: mama, tata, frații, surorile. Copilul va fi interesat să participe și să realizeze exercițiile. Este important ca mișcările și instrucțiile să fie realizate într-o manieră simplă și pe înțelesul tuturor, astfel încât să nu apară frustrarea și activitatea să rămână una plăcută și de interes pentru toți participanții.

Activitățile senzoriale sunt printre cele mai preferate de către copii. Gătitul este o activitate ce le trezește interesul, mai ales în condițiile în care aceștia nu au acces de prea multe ori la astfel de activități. În perioada de izolare când copilul nu mai este interesat de jucării și lecții, îl puteți implica în activitățile din bucătarie: spălatul fructelor, aranjatul tacâmurilor, prepararea de prăjituri/dulciuri, mutarea macaroanelor, a boabelor de fasole, de orez dintr-un castron în altul. În cadrul acestor activități copilul poate să atingă diverse texturi, să miroase esențe, să guste din ingrediente, toate acestea având un rol benefic în dezvoltarea creativității și a motricității fine, dar și în dezvoltarea sistemului nervos al copilului.

În cazul copiilor verbali putem alege jocuri care implică narare, povestire, descriere de imagini, idei, emoții, toate pentru dezvoltarea limbajului expresiv. Alegeți împreună cu copilul o poveste preferată, apoi decupati personajele din poveste sau chiar vă puteți deghiza, fiecare membru al familiei alegându-și un personaj. Prin intermediul unui rol jucat copilul dezvoltă limbajul, atenția, empatia față de celelalte persoane, învață să pună întrebări și să comunice funcțional.

Alte jocuri ce pot fi făcute în casă:

”Ghicește obiectul” – puneți mai multe obiecte într-o cutie, legați copilul la ochi cu o eșarfa și rugați-l să pipăie un obiect câteva secunde până ghicește obiectul.

”Cautătorul de comori” – ascundeți în casă diverse obiecte, apoi rugați copilul să le găsească. Pentru un grad mai mare de dificultate este suficient doar să descrieți obiectul pe care trebuie să-l găsească, fără să-l numiți. Recompensați copilul pentru fiecare obiect găsit.

”Poștasul” – confecționați împreună cu copilul o geantă de poștaș, apoi faceți scrisori, felicitări, mesaje pentru membrii familiei sau rude pe care copilul trebuie să le distribuie.

”Ghicește la ce mă gândesc” – alegeți obiecte, animale, vehicule pe care să le descrieți. Dacă copilul nu reușește să ghicească îi puteți oferi mai multe sugestii.

Toate aceste activități menționate pot fi realizate cu copii de toate vârstele. Cu toate acestea, trebuie să avem în vedere nivelul de dezvoltare al fiecărui copil, dar și gradul de dificultate al activității. Este foarte important ca aceste jocuri să fie adaptate, astfel încât să menținem interesul copilului.

Nina Necula

Psiholog clinician

Psihoterapeut


Copyright Mindtherapycenter 2019