Va rugam sa asteptati...



27/Mar/2019

Balbismul este o tulburare de fluenţă şi ritm a vorbirii, caracterizată prin blocarea, repetarea sau prelungirea unui sunet sau a unei silabe cu întreruperi ale fluxului vorbirii prin repetiţii, prelungiri sau exprimare sub formă de interjecţii a sunetului, silabei sau cuvântului implicat, producerea cuvintelor sau a sunetelor cu exces de tensiune fizică, contracţie exagerată a laringelui. Formele severe, cronice se pot asocia cu manifestări motorii oculare (contracţii ale pleoapelor), grimase faciale, gestică amplă sau evitarea pronunţiei anumitor cuvinte, copilul prezentând o greutate evidentă în pronunţarea cuvintelor, de parcă tot corpul ar participa la acest efort. S-a observat că, în cele mai multe cazuri, dificultăţile devin mai evidente atunci când copilul trebuie să vorbească la telefon sau cu persoane nefamiliare şi se ameliorează, chiar până la dispariţie totală, atunci când copilul se joacă, când nu este observat de către ceilalţi, când vorbeşte singur, cântă sau spune poezii.

În cursul dezvoltării normale, copilul poate prezenta, în perioada de formare a limbajului, modificări tranzitorii ale ritmului şi fluenţei vorbirii, denumite „normal non-fluency”. În jurul vârstei de 3-4 ani, copilul poate prezenta  „episoade” în care repetă sunetele sau cuvintele, în principal prima silabă a primului cuvânt, apoi reuşeşte să pronunţe tot cuvântul şi toată propoziţia fără dificultate. Când nu reuşeşte, se enervează şi refuză să mai vorbească. Dacă este ajutat să găsească cuvântul dorit, formulează apoi singur propoziţia. De cele mai multe ori, aceste modificări dispar fără a fi sesizate de către părinţi, în principal la copiii anxioşi, timizi, la care abilităţile de limbaj s-au dezvoltat mai lent. Persistenţa şi creşterea frecvenţei acestor ezitări sau prelungiri în vorbire, îngrijorează părinţii, care solicită apoi consultul de specialitate.

Evaluarea copilului cu balbism va avea în vedere obţinerea unui istoric complet, cu date referitoare la antecedentele personale şi familiale ale copilului, la dezvoltarea psihomotorie şi, în special, a abilităţilor de limbaj, la relaţiile intrafamiliale şi interacţiunea cu grupul de vârstă, observarea directă a copilului şi cunoaşterea contextului în care apar dificultăţile de vorbire.

Investigaţiile paraclinice pot fi efectuate pentru excluderea afecţiunilor organice în care poate exista modificarea fluenţei limbajului cu balbism: epilepsie cu crize de tip absenţă, traumatisme cranio-cerebrale, boli neurologice cu afectarea inervaţiei laringelui sau a musculaturii laringiene.

Tratamentul asociază, în funcţie de severitate, medicaţia psihotropă cu terapia logopedică (exerciţii de respiraţie şi exersarea mişcărilor fonoarticulatorii), psihoterapia (tehnici de reducere a anxietăţii, de creştere a mecanismelor adaptative în situaţii de suprasolicitare) şi consilierea familiei (evitarea criticilor, a atitudinii excesiv de anxioase sau excesiv de autoritare, acceptare).

Paula Grigoroiu

Profesor psihopedagog

Logoped


27/Mar/2019

Particularităţile neurodezvoltării la copil influenţează şi modifică aspectul clinic al manifestărilor depresive la acest grup de vârstă. De aceea, cel mai important lucru în cazul depresiei la copil şi adolescent este reprezentat de corelarea simptomatologiei cu vârsta copilului. Acest aspect relevă diferenţe în diagnosticarea corecta a  tulburării, în special la copiii mici.

La copilul mic depresia poate lua forma agitaţiei sau apatiei, iritabilităţii sau refuzului alimentaţiei, deseori acest comportament fiind interpretat de către părinţi sau educatori drept opoziţionism sau răsfăţ. Copilul plânge şi ţipă cu uşurinţă, stagnează în greutate, are uneori dureri abdominale, diaree, vărsături, enurezis sau encoprezis, pare nemulţumit, în nesiguranţă şi nefericit, râde şi zâmbeste rareori. Adesea jocul este distructiv, “aruncă tot”, rupe sau sparge şi obiecte care nu-i aparţin. Anamneza relevă neglijare afectivă, lipsa unor îngrijiri adecvate sau abuz (fizic ,psihic sau sexual).

Statusul depresiv la şcolar este caracterizat prin tulburări vegetative însoţite de anxietate, scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei, copilul pare “fără chef”, iritabil, fără chef de joacă, preferă să stea singur, îi repede pe ceilalţi dacă îl deranjează, “se retrage într-un colţ”,”plânge neputincios” sau dimpotrivă devine violent „tipă, loveşte sau vorbeşte urât”, scad performanţele şcolare şi poate apărea refuzul şcolar. Tentativele de suicid sunt foarte rare la această vârstă deşi, întrebaţi fiind, afirmă “că vor să moară”.

Copiii nu folosesc termenul de trist sau deprimat ci, atunci când sunt întrebaţi despre interesul pentru activităţile zilnice care le făceau plăcere înainte, ei afirmă:că “nu au chef”, că “se plictisesc” sau că nu le mai place ce făceau;

Anxietatea poate însoţi frecvent manifestările depresiei la copil, aşa cum şi depresia este prezentă în criteriile tulburării anxioase.

La copiii mari şi adolescenţi depresia îmbracă forme similare cu cea de la adulţi, deoarece aceştia pot recunoaşte şi înţelege că sunt depresivi, acuzele frevente fiind: modificarea somnului, a apetitului, creştere sau scădere în greutate, scăderea gradului de implicare în activităţi sociale, familiale, recreative, dispoziţie tristă, capacitate scăzuta de concentrare, gânduri sau acţiuni legate de moarte. Ideile suicidare sunt adesea prezente, precum şi tentativele de suicid.

Depresia poate avea consecinţe grave asupra funcţionării sociale, familiale şi academice a copilului. De aceea, recunoaşterea şi intervenţia precoce sunt esenţiale.

Abordarea terapeutică a depresiei la copil include tratament psihofarmacologic, psihoterapie şi consilierea familiei, îndrumare pentru prevenirea recăderilor.

Dr Claudia Chivu

Psihiatru


27/Mar/2019

Educația sexuală începe de la vârste mici, în familie, iar atitudinea copiilor și adolescenților față de sexualitate depinde atât de momentul cât și de modul în care părinții aleg să împărtășească cu copilul informații despre acest subiect.  Copiii care primesc încă de mici mesaje corecte legate de sexualitate vor avea o dezvoltare psihosexuală echilibrată și vor fi mai puțin expuși riscului de abuz sau alte incidente cu conotație sexuală.

Până la 2-3 ani, părinții îi pot învăța pe copii denumirea corectă a zonelor genitale, într-un mod cât mai firesc, la fel cum le sunt prezentate și celelalte părți ale corpului, fără a renunța la denumirile de ”alint” (”păsărică, cocoșel etc.”).

După vârsta de 3 ani, odată cu integrarea în colectivitate, copiii ajung să devină conștienți de diferențele dintre sexe, remarcă diverse cuvinte cu conotație sexuală, sunt mai expuși la diverse imagini sau mesaje din media și apare, în mod firesc, curiozitatea. Întrebările ajung să fie uneori stânjenitoare pentru părinți și adresate în cele mai nepotrivite momente.

Este important ca părintele să reacționeze la fel de spontan, oferind copilului răspunsuri adecvate capacității sale de înțelegere, fără să certe sau să pedepsească  copilul, sa-i interzică să abordeze subiectul sau să se arate îngrozit/rușinat. Copilul nu este interesat de activitatea sexuală în sine ci mai degrabă, de ex. de locul de  unde vin copiii, de diferențele anatomice dintre sexe, aceasta fiind o curiozitate superficială (pur și simplu, perioada lui ”de ce?”).

Copilul poate fi ajutat să își însușească un limbaj adecvat și o atitudine sănătoasă legată de intimitate sau atingere (atingeri potrivite vs nepotrivite). Atunci când părintele va considera nepotrivite anumite gesturi sau atitudini pe care copilul le manifestă în public poate oferi explicații: ”există anumite locuri unde putem să ne dezbrăcăm sau să ne atingem părțile intime – la toaletă, în camera ta”, ”numai în prezența persoanelor foarte apropiate ne putem expune și doar atunci când ne simțim confortabil”.

Părintele poate face baie cu copilul sau în prezența acestuia până la vârsta la care apare pudoarea (6-12 ani) – copilul se va arăta deranjat dacă părintele intră peste el în baie, se va rușina atunci când este expus la nuditate sau când se fac anumite remarci despre sexualitate).

După vârsta de 8 ani i se pot oferi copilului informații mai amănunțite legate de dezvoltarea sexuală, pubertate, menstruație, masturbare, relații sexuale, viol, contracepție, dragoste. Există multe materiale pe care părinții le pot accesa pentru a facilita acest proces și pentru a-i ajuta pe copii să treacă în mod  sănătos prin toate etapele de transformare și maturizare psihosexuală.

Dr. Simona Drugă

Medic psihiatru copii și adolescenți


27/Mar/2019

Anxietatea reprezintă cea mai frecventă şi mai comună manifestare întâlnită la copil şi adolescent. Principalele tipuri de tulburări anxioase descrise la copil şi adolescent sunt:

  • Anxietatea de separare

Teama de separare este o reacţie normală în dezvoltarea copilului, în perioada de formare a relaţiei de ataşament. Spre deosebire de teamă, anxietatea de separare se manifestă prin reacţii emoţionale intense şi persistente, care apar la separarea de casă sau de persoanele de ataşament, după vârsta de 10-18 luni. Copilul prezintă frica iraţională că va fi părăsit de părinţi sau că acestora li se va întâmpla ceva grav,  îngrijorare şi nelinişte când anticipează despărţirea, protestează prin plânsete, se separă cu dificultate de persoanele de ataşament, refuză să meargă la şcoală/grădi, să plece de acasă neînsoţit sau să fie lăsat singur în locuri nefamiliare sau cu persoane străine; poate prezenta tulburări de somn şi, de multe ori, ajunge să refuze să doarmă singur în camera lui (unii copii se trezesc în cursul nopţii plângând sau merg în dormitorul părinţilor pentru a dormi alături de aceştia). Adesea, apar şi acuze somatice diverse, uneori severe: de la cefalee, dureri abdominale, până la febră, vărsături şi scaune diareice şi simptome neurovegetative (transpiraţie, eritem facial, paloare). Deşi apare la toate vârstele, AS este mai frecventă la preşcolari şi şcolari.

  • Tulburarea de anxietate generalizată

Copiii şi adolescenţii care prezintă această tulburare par a fi tot timpul îngrijoraţi, neliniştiţi, îşi fac nenumărate griji cu şi fără motiv, faţă de majoritatea domeniilor vieţii de zi cu zi. Sunt foarte preocupaţi de performanţele şcolare sau de aspectul fizic, de felul în care sunt văzuţi de cei din jur, vor să aibă cele mai bune note şi cele mai bune performanţe şcolare şi devin extrem de neliniştiţi şi plini de temeri în ajunul unui eveniment şcolar sau de altă natură. Îngrijorările excesive determină dificultăţi de concentrare, iritabilitate, tulburări de somn (dificultăţi de adormire sau somn neliniştit şi neodihnitor).

  • Anxietatea socială

Reprezintă frica iraţională de situaţii sociale în care copilul se poate simţi jenat sau ruşinat atunci când este nevoit să interacţioneze cu alte persoane sau să performeze în faţa altor persoane. Copilul se simte stânjenit la gândul că va trebui să mănânce alături de alţi copii, să  vorbească, să scrie de faţă cu ceilalţi, să vorbească cu colegi sau persoane noi, să lucreze în grup. Adolescenţii evită să meargă la petreceri cu grupul de vârstă sau în tabere, să se întâlnească cu persoane de sex opus, să-şi exprime opinia în public, să vorbească la telefon şi, de cele mai multe ori se izolează, ajungând să dezvolte un tip de personalitate de tip evitant.

  • Tulburarea de panică

Atacul de panică este definit ca fiind o perioadă distinctă de frică intensă, fără obiect, care apare brusc şi se asociază cu simptome somatice: palpitaţii, transpiraţii, frisoane, parestezii, tremor, senzaţie de sufocare, durere sau disconfort precordial, vărsături, greaţă, senzaţie de ameţeală, dezechilibru, vertij sau leşin, senzaţie de moarte iminentă. De multe ori, la copii, această tulburare rămâne neidentificată deoarece copiii nu au capacitatea de a descrie simptomele sau trăirile.

  • Fobiile specifice

În comparaţie cu fricile, care sunt atât de fireşti în viaţa copilului, fobiile sunt „fricile patologice”. Reprezintă teama marcată şi persistentă, excesivă sau nejustificată, provocată de prezenţa sau anticiparea unui obiect sau situaţii specifice (de ex. zbor, înălţimi, animale, insecte, apă, administrarea unei injecţii, vederea sângelui).  Expunerea la stimulul fobic provoacă în mod aproape constant un răspuns anxios imediat care poate lua forma unui atac de panică sau se poate exprima  prin exclamaţii, accese de plâns, stupefacţie. Aceste frici, nu pot fi înlăturate, nu pot fi controlate voluntar, nu pot fi evitate, iar uneori spaima persistă mai mult timp, chiar după înlăturarea obiectului fobogen.

La copii, aceste „frici iraţionale” cel mai adesea se exprimă ca: teama de întuneric, teama de a fi singur, teama de înălţime, teama de injecţii, de durere, teama de spaţii închise, teama de mulţime, de oameni, teama de şcoală (fobie şcolară), teama de moarte.

  • Fobia şcolară

Este o formă specifică a fobiei copilului şi apare în primii ani de şcoală sau chiar după primele săptămâni de la începerea cursurilor. Copilul se trezeşte dimineaţa îngrijorat, neliniştit, palid, începe să acuze dureri abdominale, merge de mai multe ori la baie, uneori tremură şi transpiră, priveşte anxios în jur, tergiversează îmbrăcarea şi pregătitul ghiozdamului. În ciuda protestelor copilului şi a acuzelor sometice, de cele mai multe ori, familia nu cedează şi-l duce la şcoală. Acolo, şcolarul cel mic stă „ca pe ghimpi”, nu se simte bine, anxietatea creşte şi de cele mai multe ori se întoarce acasă.

Refuzul şcolar presupune un refuz motivat al copilului de a frecventa şcoala, dificultatea de a rămâne în clasa o zi întreagă sau dificultatea de a continua şcoala, asociată cu distres emoţional, în special anxietate şi depresie.

Prin urmare, refuzul şcolar este identificat la copiii care absentează de la şcoală cu desăvârşire şi/sau se duc iniţial la şcoală dar pleacă de la ore la un moment dat şi/sau merg la şcoală protestând, plângând sau expunând alte probleme de comportament şi/sau prezintă o suferinţă neobişnuită în timpul orelor de curs, care va conduce spre un absenteism viitor.

 

Simptomele asociate includ atac de panică, episoade de plâns, crize de furie, auto-agresivitate şi simptome somatice care sunt prezente dimineaţa şi care se ameliorează dacă copilului i se permite să stea acasă.

Consecinţele pe termen scurt includ performanţe şcolare scăzute, dificultăţi familiale şi de relaţionare cu ceilalaţi copiii. Un refuz şcolar prelungit şi sever interferă cu dezvoltarea socială, emoţionala şi academica şi poate fi asociat cu probleme de sănătate mintală la maturitate.

Scopul primar al abordării terapeutice este reprezentat de reîntoarcerea cât mai devreme posibil la şcoală. Începerea tratamentului în primele 10 luni de la apariţia refuzului scolar joacă un rol important în prevenţia agravării şi prelungirii simptomatologiei.

  • Tulburarea de stres posttraumatic

Copilul cu TSPT prezintă teama că un eveniment extrem de traumatizant pe care l-a trăit în trecut se poate repeta, având un disconfort puternic însoţit de tulburări neurovegetative când îşi aminteşte evenimentul psihotraumatizant. El poate retrăi evenimentul prin amintiri dureroase care-i revin în minte fie spontan, fie provocate de cei din jur sau de fragmente din viaţa cotidiană, ce-i pot reevoca trauma. Copilul poate repeta în joc scene pe care le-a trăit sau poate avea coşmaruri cu tema factorului traumatizant. Mult timp după traumatism, copilul are tulburări de somn (adoarme greu şi se trezeşte în cursul nopţii), poate prezenta frecvent stări de iritabilitate şi accese de furie nejustificate. Copilul tresare la cel mai mic zgomot, trăieşte într-o permanentă stare de alertă, îşi caută permanent părinţii, iar dacă este mai mic anxietatea ia forma anxietăţii de separare. TSPT produce o scădere a eficacităţii cognitive şi diminuează achiziţiile şcolare.

Tratamentul tulburărilor de anxietate la copil cuprinde combinarea tehnicilor de terapie cognitiv-comportamentală cu medicaţia anxiolitică (benzodiazepine) şi antidepresivă (triciclice, ISRS), terapie de grup, terapie de familie.

Dr. Simona Drugă

Psihiatru copii şi adolescenţi


27/Mar/2019

 Acete tulburări, denumite anterior dislexii, disgrafii, discalculii, sunt observate în cursul acumulării cunostinţelor şcolare: scrisul, cititul, calculul matematic şi învăţarea regulilor gramaticale la copii care nu au dobândit niciodată aceste abilităţi sau le dobândesc cu mare dificultate, deşi beneficiază de instrucţia necesară şi de suportul familiei. Dificultăţile se pot manifesta numai în una dintre ariile de abilităţi menţionate sau le pot cuprinde pe toate.

Tulburarea specifică de învăţare a cititului

Este caracterizată prin deficit important al achiziţionării cititului, sub aşteptările vârstei cronologice şi gradului de inteligenţă a copilului, în absenţa unei tulburări senzoriale (vizuale, auditive), a unei tulburări emoţionale, a întârzierii mintale sau a unei cauze externe precum dezavantajele economice sau culturale sau instrucţiei necorespunzătoare. Copiii prezintă afectarea abilităţii de citire orală, de înţelegere a textului citit, de recunoaştere a cuvintelor citite şi de redare orală a textului. Aceşti copii pot prezenta în antecedente tulburări de limbaj şi  au, de obicei, un nivel  al inteligenţei situat între 75-85. De asemenea, pot fi prezente şi dificultăţi motorii de coordonare fină.

Presiunile familiei şi competiţia şcolară pot agrava deficitul şi pot duce la apariţia şi a altor manifestări, precum cele emoţionale sau de comportament iar asocierea unui alt deficit senzorial accentuează această tulburare.

Tulburarea specifică de învăţare a scrisului

Învăţarea scrisului de către copiii care suferă de această tulburare se face sub aşteptările vârstei cronologice şi nivelului lor de inteligenţă, fără să existe o cauză demonstrabilă la nivel senzorial (vizual, auditiv), o tulburare emoţională sau întârziere mintală şi nici dezavantaje economice, culturale sau o instrucţie inadecvată.

Copiii se exprimă în scris cu greşeli de exprimare, gramaticale, de punctuaţie şi de organizare a frazei, grafica este defectuoasă, cu litere prost desenate, greu lizibile, deformate, răsucite, inversate, uneori mixturi de litere mari şi mici, omisiuni de litere, ordonarea incorectă a literelor în cuvânt sau a cuvintelor în frază. Folosirea verbelor şi a pronumelor este defectuoasă, sintaxa simplificată, compunerile lor sunt scurte, sărace în conţinut, fără introducere, cu sfârşit brusc, fără descrierea personajelor sau a acţiunii.

Evaluarea, la fel ca şi în cazul celorlalte tulburări de acest tip, se face prin aplicarea testelor standardizate de apreciere a acurateţii scrisului (formularea corectă a propozitiilor şi frazelor) şi înţelegerii textului. Deficitul interferă semnificativ cu învăţarea celorlalte activităţi şcolare sau activităţi cotidiene care necesită scrisul corect sintatactic şi morfologic.

Tulburarea specifică de învăţare a calculului matematic

Copiii prezintă dificultăţi în achiziţionarea capacităţii de calcul matematic, în învăţarea denumirii numerelor, scrierea lor, înţelegerea conceptelor de adunare şi scădere, inacurateţea calculului, nevoie persistentă de ajutor suplimentar (numărat pe degete etc.), strategii de ajutor (grupare, adunare în loc de înmulţire, numărare etc.), învaţă cu greutate tabla înmulţirii. Capacitatea de calcul matematic, măsurată prin teste standard, este semnificativ mai mică în raport cu vârsta cronologică, gradul de inteligenţă şi educatia copilului.

Acest deficit nu este determinat de o cauză senzorială obiectivabilă (vizuală, auditivă), de o tulburare emoţională sau întârziere mintală şi nici de o cauză externă cum ar fi nivelul socioeconomic sau  instrucţia inadecvată şi interferă semnificativ cu performanţa şcolară sau activităţile cotidiene care necesită aptitudini matematice. Asocierea unui alt deficit senzorial accentuează tulburarea de învăţare a calculului matematic.

Pentru acest grup de tulburări, nu există tratament specific. Copiii pot beneficia de instrucţie individuală, sub îndrumarea familiei şi, în funcţie de dimensiunea deficitului, a unui psihopedagog, defectul dispărând în timp. Numai în formele severe, în care există şi tulburări senzoriale, copiii necesită orientare către şcolile speciale.

Dr Simona Druga

Psihiatru copii si adolescenti


27/Mar/2019

Tulburarea specifică de dezvoltare a limbajului expresiv

Copiii cu această tulburare prezintă un vocabular redus în raport cu vârsta şi nivelul de dezvoltare, dificultăţi de comunicare prin intermediul cuvintelor, au o incapacitate de exprimare prin cuvinte care variază de la imposibilitatea  totală  de  pronunţie a unui cuvânt până la pronunţia de cuvinte sau sunete izolate, propoziţii scurte şi incomplete. Comunicarea non-verbală se situează la nivelul corespunzător vârstei şi, de asemenea, nu sunt prezente afectări neurologice.

Părinţii spun despre copilul lor că „ştie tot, înţelege tot, dar nu vorbeşte la fel de mult ca alţi copii de vârsta lui”. Puţini dintre aceşti copii au un nivel intelectual scăzut, ei prezintă doar un ritm mai lent de dobândire a abilităţilor de exprimare verbală pe fondul unui pattern normal de dezvoltare.

Adesea, aceşti copii pot prezenta şi alte tipuri de tulburări de învăţare: de achiziţie a scrisului şi cititului şi tulburări de dezvoltare a coordonării motorii dar acestea devin evidente, mai frecvent, odată cu intrarea în colectivitate.

Dacă nu se intervine în mod adecvat şi de la vârste cât mai mici pentru stimularea limbajului, copiii pot dezvolta ulterior şi alte tipuri de tulburări: tulburări de opoziţie, tulburări anxioase şi/sau depresive.

Tulburarea specifică de dezvoltare a limbajului receptiv

Forma izolată, numai de afectare a limbajului receptiv, există la un număr foarte mic de  copii deoarece, datorită incapacităţii de înţelegere a limbajului vorbit este afectată şi exprimarea verbală. Astfel, cel mai frecvent este formulat diagnosticul de tulburare mixtă de dezvoltare a  limbajului receptiv şi expresiv, cu specificaţia predominant receptiv (sau expresiv).

Copiii cu această tulburare prezintă un vocabular sărac, o capacitate scăzută de înţelegere a limbajului vorbit de către cei din jur, nu înţeleg sensul explicaţiilor sau al întrebărilor, nu înţeleg sensul cuvintelor, al prepoziţiilor (în, pe, sub), devin confuzi atunci când li se dau doar instrucţiuni verbale, neînsoţite de gesturi, au dificultăţi în a-şi însuşi sau a se raporta la noţiuni legate de spaţialitate sau temporalitate (momentele zilei, lunile anului, anotimpurile etc.).

Părinţii se plâng adesea că „pare că nu este atent la ceea ce-i spun, vorbeşte şi răspunde fără sens şi fără legătură cu ceea ce-l întreb, parcă vorbesc cu el pe altă limbă, dacă îi vorbesc când este cu spatele la mine, nu înţelege ce-i cer”. Frecvent, această incapacitate de înţelegere a cuvintelor este confundată cu lipsa de atenţie, cu opoziţionismul sau cu deficitul cognitiv deşi copiii au un nivel normal al inteligenţei şi al comunicării non-verbale.

 Tulburarea specifică de dezvoltare a vorbirii articulate (tulburare fonologică)

Copiii prezintă dificultăţi în pronunţia cuvintelor sau a unor anumite sunete, erori în producerea, utilizarea sau organizarea sunetelor, cum ar fi, substituiri ale unui sunet cu altul (utilizează sunetul „t” în loc de sunetul „k”, „l” în loc de „r”) sau omisiuni de sunete, cum ar fi consoanele finale.

Aceste dificultăţi fonologice nu se datorează unei tulburări neurologice sau senzoriale dovedite ci, mai degrabă, pot apărea prin mişcări inadecvate ale musculaturii articulatorii (poziţionarea incorectă a zonei velo-palatine, nazalizarea sunetului, prin contractura anormală a laringelui, în timpul pronunţiei).

Pentru toate aceste tulburări, se recomandă o evaluare complexă neuropsihiatrică şi psihologică, cunoaşterea mediului de viaţă al copilului şi a relaţiilor intrafamiliale pentru a se exclude eventuale cauze în care tulburarea de limbaj este doar un simptom (tulburări de spectru autist – de multe ori, întârzierea în dezvoltarea limbajului poate fi un semnal de alarmă care determină diagnosticul precoce de autism, tulburări din sfera ORL, afecţiuni neurologice). Tratamentul eficient combină terapia logopedică cu tratamentul neurotrofic pentru  stimularea abilităţilor de limbaj (în cazul întârzierii în dezvoltarea limbajului expresiv şi/sau receptiv) şi cu consilierea familiei, a cărei implicare în procesul terapeutic, constituie elementul cheie pentru o evoluţie pozitivă.

Dr. Simona Drugă

Psihiatru copii şi adolescenţi


27/Mar/2019

Nu de puţine ori, în serviciile de pediatrie se întâlnesc cazuri în care  copiii  reclamă diverse acuze şi care, în urma examinării clinice şi paraclinice, se constată că nu  au nici un suport organic clar, care ar putea explica simptomatologia. De multe ori ei sunt externaţi cu un diagnostic “umbrelă” : “tulburări neurovegetative la pubertate sau adolescenţă”, uneori cu indicaţia unui consult psihiatric.

Aceşti copii acuză de obicei: cefalee, fatigabilitate, dureri musculare, dureri abdominale sau tulburări de vedere. Toate aceste acuze sunt condiţionate psihogen (apar ca răspuns direct şi imediat  la  situaţii conflictuale, frustrante sau psihotraumatizante), au caracter atipic, depind de prezenţa anturajului (apar şi se desfăşoară numai în prezenţa altor persoane implicate afectiv) şi pot fi influenţate prin persuasiune sau prin atitudinea anturajului (pot fi amplificate, atenuate, modificate, făcute să dispară sau  reproduse  prin sugestie).

Cele mai frecvente manifestări somatoforme la copil sunt durerea abdominală recurentă  şi disfuncţia corzilor vocale.

            Disfuncţia corzilor vocale   se datorează spasmului corzilor vocale, care induce îngustarea glotei, determinând simptome care mimează astmul acut. În unele cazuri există chiar un istoric de astm dar în prezent, copilul nu are simptome nocturne, localizarea wheezing-ului este în toracele superior şi gât,  valorile  gazelor  sangvine sunt normale iar laringoscopic nu există nici o modificare care să explice comportamentul. Aceste manifestări sperie familia, care solicită numeroase consulturi de specialitate şi investigaţii,  unele chiar invadante, iar copilul, în ciuda tuturor eforturilor, continuă să prezinte “crize de sufocare”. Consultul psihiatric va evidenţia trauma şi mecanismul de întreţinere al simptomatologiei.

Durerea abdominală recurentă apare în jurul vârstei de 5-6 ani la copii şi poate fi diferenţiată de durerea organică prin confirmarea etiologiei psihogene, amplificarea psihogenă (reacţie exagerată la durere), beneficiul secundar (absenteism şcolar, hiperprotecţie parentală), răspunsul pozitiv la placebo sau la persuasiune, amplificarea în prezenţa anturajului.

În stabilirea diagnosticului pozitiv se vor efectua investigaţii pentru a elimina etiologia: toxică, infecţioasă, parazitară, inflamatorie, traumatică, tumorală a simptomelor digestive, senzitive şi neurologice (probe hematologice, urinare, digestive, EEG, CT, examen ORL şi oftalmologic).

Obiectivele terapeutice principale vizează psihotrauma ca factor etiologic principal. Astfel, în prim plan se află intervenţia psihoterapeutică individualizată, urmată de consilierea familiei pentru oferirea suportului afectiv.Tratamentul farmacologic cu doze mici de antidepresive sau anxiolitice va fi adaptat în funcţie de severitatea tulburărilor.

Dr Claudia Chivu

Psihiatru


27/Mar/2019

Sunt caracterizate prin incapacitatea persistentă de a mânca adecvat şi de a adopta schemele obişnuite de hrănire, cu incapacitatea de a creşte în greutate ori cu scădere ponderală semnificativă în decurs de o lună. Aceste tulburări nu se datorează unei condiţii medicale generale care afectează capacitatea copilului de a mânca (de ex. fante palatine, reflux gastroesofagian, tulburare gastrointestinală) sau lipsei unei alimentaţii adecvate, debutul survenind înainte de vârsta de 6 ani.

Prematuritatea, greutatea mică la naştere, distresul alimentar în primele 6 luni de viaţă, relaţiile disfuncţionale între părinte şi copil, neglijarea, reprezintă factori care favorizează apariţia acestor tulburări. În mod surprinzător, aceste tulburări pot apărea şi la copiii cu familii hiperprotectoare, ale căror mame sunt extrem de anxioase, la cei cu mame primipare care nu intuiesc imediat gesturile necesare pentru a preîntâmpina nevoile copilului sau la cei cu mame evitante, detaşate. Studiile au arătat că aceşti copiii au mai multe tulburări de ataşament decât copiii sănătoşi de aceeaşi vârstă.

În criteriile de diagnostic din DSM 0-3 ani, feeding disorders sunt considerate tulburări de hrănire de cauză comportamentală şi apar clasificate astfel:

  • Tulburări de hrănire legate de reciprocitatea părinte-copil (2-6 luni)
  • Anorexia infantilă (6 luni-3 ani)
  • Mâncatul selectiv (aversiunea senzorială faţă de mâncare)
  • Tulburări de hrănire asociate cu afecţiuni medicale concomitente
  • Tulburări de hrănire posttraumatice

Tulburările de hrănire legate de reciprocitatea scăzută părinte-copil presupun existenţa unei relaţii de ataşament nesigur şi a lipsei de interacţiune între cei doi care conduce la aport alimentar inadecvat şi scădere ponderală. Copilul prezintă lipsa de responsivitate socială corespunzătoare vârstei , lipsa sau evitarea contactului vizual, lipsa zâmbetului social şi a reciprocităţii verbale. De asemenea, abilităţile motorii, dezvoltarea staturo-ponderală şi cognitivă sunt întârziate. Părintele este frecvent descris ca având depresie acută sau cronică şi/sau tulburări de personalitate, abuz de alcool sau droguri, fiind astfel lipsit de afecţiune în relaţia cu copilul şi incapabil să-i ofere cu regularitate hrana. Deseori, copilul primeşte biberonul pentru a se hrăni singur sau părintele uită să-I hrănească.

Tulburările de acest tip trebuie diferenţiate de afecţiunile organice care determină scădere ponderală.

Anorexia infantilă a fost iniţial definită ca o tulburare de separare, deoarece apare, de obicei, în primii 3 ani de viaţă, în timpul etapei developmentale de separare şi individualizare. Această tulburare este caracterizată prin refuzul alimentaţiei de către copil însoţit de conflicte intense în relaţia mamă-copil pe aspecte legate de autonomie, dependenţă şi control. Apare după ce copilul a deprins un orar regulat de masă şi a stabilit o relaţie de ataşament cu persoana principală de îngrijire, cel mai frecvent între 9 şi 18 luni de viaţă, în timpul tranziţiei la etapa de hrănire independentă.

Studiile au arătat că bebeluşii cu anorexie infantilă prezintă un temperament special caracterizat prin interes intens pentru joc şi interacţiune cu persoana de îngrijire, o bună dezvoltare cognitivă, dar dificultăţi în a se linişti pentru a mânca sau dormi. Cu cât conflictul mamă-copil în timpul mesei este mai intens cu atât greutatea copilului este mai mică. Dezvoltarea copilului pare normală, cu excepţia întârzierii în dezvoltarea motorie  secundară, în cazurile severe, malnutriţiei şi a întârzierii în dezvoltarea limbajului expresiv la unii copii care par să refuze să vorbească pe măsură ce refuză să mănânce.

Diagnosticul diferenţial va arăta că refuzul alimentaţiei nu se datorează unui eveniment traumatic cum ar fi inserarea de tuburi de hrănire endotraheale, vărsături sau durere secundare refluxului gastroesofagian sau alte boli somatice.

Mâncatul selectiv  (descris, recent ca neofobie alimentară)se caracterizează prin refuz persistent de a mânca anumite alimente cu gust, consistenţă şi/sau miros specific. Debutează în timpul diversificării alimentaţiei (de ex., copilul bea un anumit tip de lapte dar îl refuză pe altul; mănâncă morcovi dar refuză legumele verzi, mănâncă alimente crocante dar refuză mâncarea pasată) sau atunci când copilul începe să mănânce aşezat în scaun. După o reacţie aversivă iniţială, manifestată prin grimase şi scuiparea alimentelor, bebeluşii continuă să refuze acel aliment şi au reacţii exagerate dacă sunt forţaţi să-l mănânce. Unii copii generalizează refuzul şi în cazul altor alimente care au acelaşi aspect sau acelaşi miros ca şi alimentul refuzat iniţial. Alţii, refuză alimente noi iar în cazuri extreme copiii insistă ca un aliment să nu atingă alt aliment de pe farfurie dar mănâncă fără dificultate atunci când i se oferă alimentele preferate.

Refuzul alimentelor determină deficite nutriţionale (vitamine, zinc, fier şi poteine) şi/sau întârziere în dezvoltarea abilităţilor oral-motorii (mişcarea muschilor din cavitatea bucală, a buzelor, limbii şi maxilarului, incluzând suptul, muşcatul, mestecatul ) şi/sau conflicte familiale şi/sau anxietate socială la copil.

Toate aceste dificultăţi de  alimentaţie pot fi parte a unui tablou simptomatic mai vast şi se pot întâlni în tulburarea reactivă de ataşament, tulburarea de spectru autist, tulburarea de opoziţie, stări reactive depresive, întârziere mintală. În plus, dificultăţile precoce de hrănire au fost corelate cu tulburările de alimentaţie din adolescenţă şi de la adultul tânăr – anorexia şi bulimia nervoasă.

Dr Simona Druga

Psihiatru copii si adolescenti


27/Mar/2019

TSA reprezinta tulburari de neurodezvoltare, care face parte, conform manualului de diagnostic DSM IV, din grupul tulburărilor pervazive de dezvoltare care cuprind : autismul infantil, tulburarea Asperger, tulburarea dezintegrativă a copilăriei, sindromul Rett şi tulburarile pervazive de dezvoltare nespecificate sau autismul atipic. Manifestările TSA pot fi observate înaintea vârstei de 3 ani şi implică afectarea abilităţilor de limbaj, comunicare şi relaţionare socială ale copilului. Totodată, copiii pot prezenta comportamente repetitive şi lipsa jocului imaginativ. De cele mai multe ori, părinţii observă, în jurul vârstei de 2-3 ani, atitudinea indiferentă a copilului care se poartă de parcă “nu aude” atunci cand este strigat, nu priveşte în ochi, nu se joacă cu alti copii, nu vorbeşte şi nici nu foloseşte gesturi pentru a-şi face cunoscute dorinţele, prezintă mişcări stereotipe (flutură mâinile, se învârt, se leagănă, ţopăie, merg pe vârfuri) şi pare interesat mai mult de anumite părţi ale jucăriilor decât de a iniţia un joc cu sens.

Primele semne ale tulburării devin evidente în jurul vârstei de 12 luni; la 18 luni, părinţii încep să se îngrijoreze şi solicită evaluarea din partea unui specialist în jurul vârstei de 2 ani.

Astfel, pentru identificarea cât mai precoce a TSA, au fost menţionate câteva semne, a căror prezenţă la un copil, constituie un semnal de alarmă şi instituie necesitatea pentru o evaluare globală a dezvoltării:

  • Până la 12 luni: nu gângureşte, nu arată şi nu utilizează gesturi pentru a-şi face cunoscute dorinţele
  • Până la 18 luni: nu pronunţă nici un cuvânt cu sens
  • Până la 24 luni: nu pronunţă propoziţii simple – 2 cuvinte – în mod spontan
  • Orice pierdere a abilităţilor de limbaj sau a celor de relaţionare socială, la orice vârstă
  • Lipsa privirii ochi în ochi
  • Lipsa exprimării bucuriei
  • Lipsa împărtăşirii plăcerii sau interesului
  • Lipsa de răspuns la propriul nume
  • Lipsa coordonării privirii, expresiei faciale, gesturilor cu sunetele
  • Mişcări şi posturi repetitive ale corpului
  • Mişcări repetitive cu obiectele

Pentru stabilirea diagnosticului nu există investigaţii de laborator specifice. Evaluarea comportamentelor şi a abilităţilor copilului pe baza unor scale de diagnostic standardizate, examinarea fizică, neurologică şi observaţia directă a copilului de către specialist sunt instrumentele principale ale unui diagnostic corect. Totuşi, pentru excluderea altor tulburări în al căror tablou clinic pot apărea simptome de tip autistic (ca, de exemplu, sindromul X fragil, tulburări genetice metabolice, tulburarea de dezvoltare a limbajului expresiv şi/sau receptiv, întârzierea mintală, tulburări senzoriale) se pot efectua: audiograma, teste de sânge şi urină pentru screening metabolic, teste genetice, EEG, CT, RMN.

Diagnosticul la o vârstă cât mai mică şi iniţierea precoce a unui tratament adecvat, bazat pe intervenţii educative timpurii, sunt punctele cheie ale intervenţiei în cazul unui copil cu TSA. Intervenţiile farmacologice şi cele nonfarmacologice, comportamentale, trebuie să fie complementare şi individualizate.

Dr Claudia Chivu

Psihiatru


27/Mar/2019

Tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie (ADHD), este o tulburare neuropsihiatrică relativ frecventă, ale cărei simptome devin observabile încă din perioada de preşcolar sau şcolar mic şi, care, netratată, poate genera o serie de comportamente disfuncţionale şi patternuri emoţionale cu impact negativ asupra performanţelor academice şi relaţiilor interpersonale la adolescent şi adult.

Tulburarea este mai frecventă la băieţi decât la fete, principalele manifestări clinice fiind reprezentate de inatenţie, hiperactivitate şi impulsivitate, observabile înaintea vârstei de 7 ani. Unii copii pot prezenta toate cele trei tipuri de simptome, în timp ce, la alţii, predomină fie neatenţia, fie hiperactivitatea şi impulsivitatea.

În cazul ADHD tipul predominant cu inatenţie, copilul are dificultăţi în a urmări instrucţiunile, nu-şi poate menţine atenţia asupra sarcinilor şcolare sau activităţilor de joc, pierde lucruri care-i sunt necesare pentru diverse activităţi, adesea pare că este cu mintea în altă parte şi că nu ascultă când i se vorbeşte direct, nu reuşeşte să acorde atenţia cuvenită detaliilor sau face greşeli din neatenţie, are adesea dificultăţi în organizarea sarcinilor şi activităţilor, este dezordonat, neglijent, uituc şi distractibil, trecând de la o activitate la alta, fără a reuşi să le finalizeze.

Copilul cu ADHD tipul predominant cu hiperactivitate si impulsivitate este într-o continuă mişcare, se foieşte permanent pe scaun, aleargă sau se caţără, acţionează ca şi când “ar fi în priză”, pare că acţionează înainte să gândească, este incapabil să se joace în linişte şi să-şi aştepte rândul în activităţile de grup, vorbeşte excesiv de mult şi întrerupe conversaţiile celorlalţi, răspunde la întrebări înainte ca acestea să fi fost formulate, la şcoală fiind incapabil să stea în banca liniştit sau să răspundă doar atunci când i se cere.

Multe dintre simptomele ADHD pot trece neobservate sau sunt pur şi simplu ignorate, până când copilul ajunge la şcoală, unde comportamentul său este etichetat de către învăţători ca diferit de al celorlalţi copii – “poate, dar nu vrea”.

Deşi manifestările clinice pot fi cu uşurinţă identificate de către majoritatea persoanelor din jurul acestor copii, diagnosticul ADHD este stabilit cu exactitate doar de medicul specialist psihiatru, în urma unei evaluări complexe, pe baza informaţiilor obţinute direct de la copil, părinţi şi educatori, respectând criterii bine structurate cuprinse în manualele de diagnostic DSM-IV si ICD-10 şi rezultatele testelor de diagnostic specifice pentru această tulburare.

Deoarece simptomele ADHD apar înainte de vârsta de 7 ani, diagnosticul precoce este deosebit de important, pentru a iniţia strategii de intervenţie menite să prevină accentuarea acestora şi evoluţia spre agresivitate, tulburare opoziţional sfidătoare sau de conduită. Hiperactivitatea şi incapacitatea de concentrare, pot genera probleme serioase odată cu intrarea în primul an de şcoală, când temele şi noile cerinţe de disciplină pot declanşa crize de furie, scăderea încrederii în sine, relaţii tensionate atât cu copiii de aceeaşi vârstă cât şi cu educatorii şi părinţii, scăderea performanţelor şcolare şi chiar dificultăţi de învăţare.

În funcţie de severitatea simptomelor şi de măsura în care acestea influenţează funcţionarea copilului în mediul familial, social şi şcolar, medicul poate decide administrarea de medicamente cu scopul îmbunătăţirii atenţiei şi diminuării gradului de hiperactivitate.

Pe lângă medicaţie, este mult mai importantă, însă, construirea suportului familial şi educaţional care să antreneze copilul într-un program de terapie comportamentală cu reguli clare şi măsuri psihologice care urmăresc dezvoltarea atenţiei şi a capacităţii de concentrare, reducerea comportamentului agresiv, dezvoltarea competenţelor sociale, creşterea încrederii în sine şi îmbunătăţirea performanţelor şcolare.

 

Dr Claudia Chivu

Medic Psihiatru


Copyright Mindtherapycenter 2019