Copilul meu este timid….ruşinos…sau ANXIOS?

images.jpg

 Mutismul selectiv reprezintă o o tulburare care afectează capacitatea copilului de a vorbi în anumite situaţii, specifică copilului între cinci şi nouă ani. Copilul prezintă o severă selectivitate în vorbire, determinată emoţional, deşi el este pe deplin capabil de exprimarea şi înţelegerea limbajului şi continuă să-l folosească în anumite situaţii, dar refuză să vorbească în altele. De exemplu, un copil poate să fie în măsură să vorbească cu familia, acasă, dar nu cu colegii la școală/grădiniţă sau în anumite situaţii sociale.

Refuzul persistent de a vorbi poate apărea prima data la grădiniţă deoarece intrarea în colectivitate este o situaţie socială nouă, cu potenţial anxiogen ridicat, în special pentru copii cu trăsături de temperament de tip inhibat. Totodată, timiditatea exagerată la începerea primului an şcolar este un fapt relativ comun. Aproximativ 1% dintre copiii aflaţi în această situaţie nu folosesc mai mult de câteva cuvinte în primele 8 săptămâni de şcoală.

Uneori, în anumite condiţii, copilul refuză să vorbească, dar familia nu se îngrijorează, considerându-l timid sau ruşinos; dar repetarea acestei atitudini şi persistenţa ei creşte îngrijorarea familiei, în ciuda faptului „că el ştie să vorbească”, şi „înţelege toate cele”, „ba spune chiar şi poezii”.

Deşi limbajul este absent, copiii comunică prin gesturi, priviri, desene, uneori chiar prin sunete nearticulate. Par chiar „vorbăreţi” în „mutismul” lor.

Copiii cu mutism electiv sunt capabili, prin definiţie, să înţeleagă şi să folosească limbajul vorbit, dar în anumite situaţii, cel mai frecvent în afara familiei, ei nu pot face acest lucru. Uneori adulţii au tendinţa să considere că aceşti copii aleg să tacă din încăpăţînare sau opoziţionism, în anumite situații, în timp ce adevărul este că ei sunt forțați de anxietatea lor extremă să păstreze tăcerea; în ciuda voinței lor de a vorbi, pur și simplu, în mod involuntar, vocea lor nu-i ascultă.

Aceşti copii prezintă următoarele trăsături specifice:

  • dificultăţi în menținerea contactului vizual
  • reticența de a zâmbi şi tendinţa de a avea expresii faciale „goale”
  • mișcări rigide, incomode ale corpului
  • anxietate, în special în situațiile în care se aşteaptă de la ei să comunice (la telefon, să salute, să spună la revedere/vă mulțumesc etc)
  • tendința de a se îngrijora mai mult decât majoritatea copiilor de vârsta lor – de ex., teamă de ridicol în situaţii sociale
  • uneori, pot prezenta simptome specifice ale tulburării de anxietate generalizată,
  • sensibilitate la zgomot și aglomeraţie
  • negativism, comportament opoziţionist
  • excesiv de timizi, ruşinoşi, inhibaţi în prezenţa străinilor, au tendinţa de a se izola, evită persoanele nefamiliare sau contextele sociale necunoscute, prezintă relaţii sociale extrem de selective; în acelaşi timp, aceşti copii pot fi consideraţi extrem de încăpăţânaţi, manipulativi şi foarte rezistenţi la schimbare – uneori aceste atitudini se manifestă mai frecvent acasă. Ei pot moşteni aceste trăsături de temperament de la unul din părinţi;
  • aceşti copii funcționează normal în toate celelalte domenii de comportament şi în învățare, deși par excesiv de retraşi şi nu participă la activități de grup din cauza anxietăţii lor extreme. De exemplu, un copil poate să fie complet tăcut la grădi/școală, timp de ani de zile, dar vorbesc destul de liber sau chiar excesiv acasă sau într-un mediu familiar.

INTERVENŢIE

Contrar credinţei populare, mutismul selectiv nu dispare neapărat cu vârsta sau pur și simplu „ca peste noapte, atunci când copilul creşte”. În consecință, tratamentul la o vârstă cât mai mică este important deoarece, odată ce copilul se obişnuieşte cu eticheta „timid”, „nu vorbeşte”, perspectiva ca el să vorbească devine şi mai dificilă.

Mutismul selectiv este o tulburare de comunicare având o dimensiune psihologică, implicaţii psihiatrice şi consecinţe importante atât asupra funcţionării sociale cât şi asupra celei familiale a copilului. Prin urmare, o intervenţie adecvată presupune existenţa unei echipe de management formată din:

– educator, învăţător

– psiholog, consilier şcolar

– medic psihiatru, pediatru

– părinţi

– logoped

Se recomandă o combinație de abordări terapeutice iar cercetările arată că, combinațiile mai eficiente includ o componentă de modificare comportamentală prin expunere la situaţii sociale cu încurajarea comunicării.

Pentru că mutismul selectiv este considerat o tulburare de anxietate, tratamentul medicamentos poate reprezenta o opţiune în cazurile foarte severe, la copii mai mari şi adolescenți a căror anxietate conduce la depresie. Medicaţia, atunci când este utilizată, nu este niciodată singura opţiune de tratament pentru un copil cu mutism selectiv. Concomitent, copilul trebuie să fie inclus într-un plan individualizat de terapie pentru a-l ajuta să-şi depăşească dificultăţile.

La cea mai mare parte dintre copiii cu mutism selectiv, cu intervenţie adecvată, manifestările se ameliorează semnificativ după 6-12 luni, în unele cazuri chiar mai devreme.

 

Cum ajutăm un copil cu mutism selectiv?

 

Copilul cu mutism selectiv nu poate vorbi ca urmare a anxietăţii extreme pe care o simte, prin urmare, el nu este încăpăţânat sau neascultător şi nu se comportă astfel „cu un scop” sau pentru că încearcă să „controleze” o situație. Acești copii nu pot vorbi, literalmente „cuvintele pur si simplu nu vor să iasă.”

  • Stabiliţi-vă ca obiectiv reducerea anxietăţii şi nu verbalizarea.
  • Lăsaţi-l pe copil să înţeleagă că îl veţi ajuta dar nu veţi încerca să îl forțaţi să vorbească. Stabiliţi cu copilul moduri în care el poate comunica cu dvs, de ex, dând din cap (da/nu), utilizarea unor carduri pentru a răspunde cu da/nu, folosind un cartonaş pentru a merge la toaleta. Asiguraţi-l că nu o să insistaţi ca el să vorbească, dar aveţi nevoie să găsiţi modalități pentru a comunica. Permiteţi copilului să utilizeze orice mijloc de comunicare poate (dar încurajaţi, întotdeauna, niveluri mai ridicate): prin schimb de imagini, desen, scris, prin gesturi, în şoaptă.
  • Comunicaţi-i că, atunci când se va simţi suficient de confortabil pentru a vorbi, este ok să o facă.
  • Facilitaţi momente de joacă acasă sau după programul de grădi/şcoală, astfel încât copilul să se poată simţi confortabil alături de alți copii.
  • Discutați cu prietenii lui, atunci când el nu este prezent, despre „timiditatea” sa și despre felul în care să se comporte pentru a-l ajuta – sugeraţi-le, de exemplu:
  • Să fie prieteni cu el și să-l includă în toate activitățile
  • Să nu încerce să-l forţeze să vorbească
  • Să nu spună altor persoane „El nu vorbeşte”
  • Să nu răspundă în locul lui în situaţii în care copilul ar trebui să vorbească ci să se comporte ca şi cum e ceva normal și să-şi continue activitatea.
  • Citiţi poveşti în care personajele au dificultăţi de a vorbi în prezenţa străinilor sau în situaţii noi.
  • Nu vă aşteptaţi ca el să vă vorbească şi lăsaţi-l să interacţioneze cu o dvs în orice fel poate – v-ar putea arăta jocurile preferate, calculatorul, cărțile, animalul preferat etc. Scopul este să permiteţi, astfel, copilului să se simtă relaxat și confortabil în prezența dvs.
  • Nu așteptați ca el să răspundă în mod necesar, e important doar ca el să ştie că face parte din conversație și că orice fel de comunicare, chiar şi nonverbală, este acceptată în relaţia cu dvs.
  • Organizaţi activități de cooperare în grup (grupuri mici), astfel încât el să se simtă mai relaxat. El ar putea fi cel care notează activitatea grupului.
  • Mulţi dintre aceşti copii literalmente simt că sunt „pe scenă” în fiecare minut al zilei! Cei mai mulţi copii cu mutism selectiv nu vor vorbi în fața unui întreg grup. Vă sugerăm să nu încercaţi să-l determinaţi să vorbească cu orice preţ, deoarece această strategie nu funcţionează într-un context nefamiliar.
  • Încurajaţi interacţiunea socială la niveluri de complexitate progresiv crescânde
  • Sfat important: NICIODATĂ nu faceţi copilul să se simtă ca şi cum aţi „aștepta” ca el/ea să vorbească. Această așteptare este provocatoare de anxietate. În plus, este important să nu faceţi un „mare” eveniment din orice încercare de verbalizare care are loc. Mai frecvent, copilul va vorbi cu un alt copil, înainte de a-i vorbi unui adult. În acest caz, este important să nu menționăm că am „auzit” glasul lor.
  • Fiţi calmi şi răbdători; în primul rând, încercaţi să abordaţi copilul într-un mod cu totul discret și acceptaţi-l.
  • Este important să ştiţi că progresele sunt lente, tratamentul este adesea descris ca fiind „dificil” şi întregul proces de „vindecare” poate dura 6 luni – 1 an

 

Mesaje şi atitudini de evitat:

– nu insistăm şi nu ameninţăm copilul să vorbească

– nu oferim explicaţii şi argumente nesfârşite atunci când copilul urmează să fie expus la o situaţie socială în care ne aşteptăm să apară comportamentul (cel mai frecvent, serbările de la grădi)

– în prezenţa unei persoane străine, nu facem presiuni asupra copilului pentru a-l determina să vorbească

– nu-l pedepsim, nu-l blamăm, nu-l izolăm şi nu îl ignorăm atunci când copilul se află într-un grup în care se manifestă aceste comportamente

– nu îi oferim atenţie excesivă atunci când el/ea face o încercare de comunicare – acest fapt poate face ca un copil anxios să se simtă chiar mai incomod şi să regreseze în încercările lui de a vorbi

– nu-l tachinăm şi nu-l comparăm cu alţi copii de vârsta lui care fac faţă cu succes situaţiilor sociale

– urmărim expunerea progresivă a copilului la situaţii şi persoane noi:

  • principiul desensibilizării treptate: se modelează comunicarea încurajând copilul să progreseze de la vorbit în șoaptă până la verbalizare cu voce tare. Copilul va folosi numai silabe sau vocale simple, ulterior va accepta să pronunţe cuvinte simple, separate, şi mai târziu va pronunţa propoziţii simple; de fiecare dată va fi răsplătit şi lăudat, încurajat să pronunţe cuvinte.
  • treptat, se va urmări participarea non-verbală la activităţi comune, apoi comunicarea non-verbală, apoi, producerea de sunete mai întâi în contexte ce nu ţin de comunicare (jocuri interactive) apoi cuvinte cu scop de comunicare şi, în final, comunicare progresivă, impersonală – personală
  • jocuri de rol cu partenerii de comunicare în situaţii diferite; ulterior, aceste şedinţe vor fi direcţionate în sensul facilitării comunicării cu alţi copii.
  • se lucrează în grupuri mici
  • se utilizează, la început, metode non-verbale (gesturi, carduri cu imagini, etc) pentru a-l încuraja să vorbească
  • copilul va fi răsplătit pentru fiecare încercare de comunicare verbală sau non-verbală cu o persoană străină (fie numai că i-a adresat un zâmbet fugar sau că numai a privit-o);
  • se pot utiliza casete audio/video pentru a desensibiliza un copil la sunetul vocii lui în contexte în care copilul în mod normal, vorbeşte. Iniţial, copilului nu-i face plăcere să vadă inregistrarea, dar ulterior acceptă să se asculte/privească, şi, oarecum ruşinat, începe uneori să comenteze propria lui atitudine.

 

Dr. Simona Drugă

Medic Psihiatru copii şi adolescenţi