Adesea, auzim în jurul nostru ”vreau să fiu perfect”, ”discursul trebuie să-mi iasă perfect”, ”rezultatele mele trebuie să fie perfecte”. Cu toții ne dorim să facem totul perfect crezând ca asta ne va face mai buni, mai fericiți, mai performanți. De puține ori, însă, ne întrebăm dacă ”a fi perfect” este o calitate sau doar un stil de viață ce are efecte negative asupra dezvoltării noastre.

Specialiștii din domeniu susțin că oamenii care sunt perfecționiști își stabilesc standarde înalte care nu sunt întotdeauna realiste. Astfel aceștia se confruntă cu oboseală și epuizare emoțională. Mintea perfecționiștilor este mereu plină de gânduri negative îndreptate spre propria persoană, dorința de a deține controlul și îngrijorări cu privire la viitor. Fiecare zi, fiecare activitate este o sursa de stres continuu pentru adultul perfecționist, deoarece acesta își definește valoarea personală prin intermediul reușitelor, performanțelor sale.

De cele mai multe ori, părinții, din dorința de a oferi ce este mai bun pentru copilul lor, cad în capcana acestui ”a fi perfect”. Criticile aduse copilului de fiecare dată când acesta greșește, lipsa afecțiunii oferite în mod necondiționat, alegerile făcute pentru copil fără ca acesta să fie consultat, duc la creșterea neâncrederii în forțele proprii și astfel copilul învață că trebuie să facă totul perfect pentru a fi iubit, înțeles și acceptat. Astfel copilul dezvoltă anxietate și intoleranță la frustrare, sentimente de lipsă de valoare.

Cum recunosc copilul perfecționist?

Dacă ai observat că devine necăjit atunci când lucrurile nu-i ies așa cum își dorește, evită să încerce lucruri noi de teama că se va face de râs, este îngrijorat cu privire la părerile celorlați despre sine, nu se poate relaxa și chiar și activitățile distractive se transformă într-o competiție, are nevoia permanentă de confirmare din partea adultului, pierde mult timp pentru a face și a reface o activitate, nu este mulțumit de reușitele sale și întotdeauna vrea sa câștige sau să fie primul, te poti gandi ca suferă de o puternică stare de anxietate ce poate avea efecte negative asupra sănătății sale fizice și mentale.

Cauzele perfecționismului la copii:

• Standarde înalte impuse de părinți – copilul învață că nu are voie să greșească pentru că astfel îi va dezamăgi pe ceilalți sau doar așa va primi afecțiune și iubire din partea părinților
• Părintele perfecționist este un model pentru copil – copiii imită modelul din familie, acolo unde părintele nu-și permite să greșească și copilul va învăța că nu are voie, teama de eșec este puternic impregnată
• Criticile aduse copilului – copilul învață să facă totul perfect pentru a evita criticile, umilința și pedeapsa
• Lauda performanțelor și nu a efortului depus – copilul învață că poate să primeasca laude și apreciere doar dacă are o performanță ridicată.

Întrucât copilul perfecționist devine adultul perfecționist, iar acest lucru poate avea efecte negative asupra sănătății mentale, a relațiilor interpersonale și a performanței profesionale, este necesar să prevenim acest dezechilibru adoptând:

• o perspectivă realistă asupra lucrurilor importante din viața noastră
• identificarea și conștientizarea gândurilor iraționale
• analiza beneficiilor și a consecințelor
• evaluarea situațiilor din mai multe perspective
• asumarea și acceptarea faptului că nimeni nu este perfect
• stabilirea unui echilibru între dorințe, nevoi și resurse

Psiholog Clinician Nina Necula

Nina Necula

Psiholog clinician

Psihoterapeut

În present, traversăm o perioadă incertă și zi de zi ne întrebăm dacă vom putea să ne recăpătăm viața așa cum o știam. Pandemia ne-a luat pe toți pe nepregătite. Faptul că nu știm ce urmează să se întâmple, nu știm cum se vor schimba lucrurile cu care eram obișnuiți zi de zi, ne face să ne simțim anxioși, să avem îngrijorări în ceea ce privește viitorul. Chiar dacă ne gândim că acest lucru ni se întamplă doar nouă, adulților, află că nu este așa. Copiii noștri trăiesc aceleași momente și experimentează aceleași emoții puternice, de la bucuria pe care o simt atunci când își petrec timpul cu familia, până la incertitudinea dată de situația de criză, dorința de a merge din nou la grădiniță sau școală, dezamăgirea că nu-și pot revedea prietenii sau nu se pot întoarce la activitățile lor preferate și teama că ar putea să se întâmple ceva rău cu persoanele semnificative din viața lor, precum mama, tata, frații, bunicii.

În această perioadă dificilă pentru toți, schimbările comportamentale în rândul copiilor sunt tot mai frecvente. Aceștia stau mai ”lipiți” de adult, caută mai multă atenție si nu se desprind de adult nici măcar pentru o secundă. Anxietatea de separare crește, iar pentru adult este din ce în ce mai greu de gestionat. Aceasta se definește prin agitație, teamă, plâns, copiii refuză să se joace singuri în cameră, se țin după părinți toată ziua și nu mai prezintă interes față de nici o activitate.

Copiii manifestă aceste comportamente și sunt tot mai atașați de părinți, deoarece se confruntă cu sentimente de teamă și nesiguranță date de vremurile pe care le trăim și de informațiile care ne sunt transmise în diverse forme. Asemenea adulților, copiii se îngrijorează în legătură cu boala, moartea, lipsa contactului cu ceilalți, performanțele proprii în diverse domenii. Pentru ei s-au redus toate căile de socializare, nu mai merg la locul de joacă, nu mai petrec timp unii cu ceilalți, nu mai realizează activitățile preferate, iar toate acestea duc la creșterea nivelului de stres cu care se confruntă. Chiar dacă pare dificil de înțeles de ce copiii se agață de părinți și refuză să se mai despartă, în ciuda faptului că petrec mult timp împreună, ei nu sunt nici răsfățați, nici prost crescuți, ci au nevoie de reasigurări pentru a se simți confortabil. Faptul că sunt mereu lângă cei dragi îi ajută să se simtă în siguranță și să elimine pericolul.

Cu toate acestea, nu este suficient să ținem copilul lipit de noi și să-i oferim tot ce-și dorește sau să facem lucruri în locul lui. Acest fapt va duce la întărirea comportamentelor disfuncționale și la creșterea nivelului de dependență față de adult.

Cel mai important lucru pe care putem să-l facem ca adulți în această perioadă incertă este să fim modele pentru copiii noștri. În lipsa prietenilor, a școlilor, a educatorilor sau profesorilor, părinții sunt singura sursă la care pot apela copiii pentru a face față  schimbărilor prin care trec. Aceștia se pot simți în siguranță doar atunci când adultul reușește să rămână calm și să transmită încredere. Copiii au capacitatea de a percepe cum se simt adulții și de a prelua stările emoționale ale acestora, chiar dacă aceștia fac un efort pentru a le ascunde. Atunci când adulții sunt stresați, îngrijorați sau agitați, și copiii devin anxioși. În aceste situații, critica copilului față de manifestările sale comportamentale nu este de ajutor, deoarece nu-l ajută să scape de sentimentele de teamă și incertitudine, ci duce la scăderea stimei de sine și la apariția gândurilor de devalorizare. Copilul poate ajunge astfel să creadă că este ceva în neregulă cu el.

O altă modalitate prin care le putem oferi confort și siguranță copiilor este aceea de a păstra o rutină. Pentru copil este important să știe ce va face mâine, cum se vor desfășura lucrurile, ce urmează să se întâmple. Structura programului îi oferă copilului posibilitatea de a integra atât activitățile plăcute, cât și pe cele mai puțin plăcute, dar necesare. Este important să fim alături de el, să facem activități împreună, să discutăm despre ceea ce se întâmplă și despre modul în care ne afectează toate schimbările. Atenția acordată zilnic copilului în cadrul unor activități preferate de către acesta îi conferă  control și reduce sentimentele de anxietate.

Dacă copilul tău trece printr-o astfel de situație, oferă-i iubire și înțelegere. În această perioadă cu toții avem nevoie de conectare cu ceilalți.

Raluca Matiaș

Psiholog clinician

Psihoterapeut

Creierul uman are o  greutate de 1,5 kg și reprezintă aproximativ 2% din greutatea noastră corporală. Există 3 structuri ale creierului care au fost descrise din punct de vedere evolutiv: creierul reptilian, creierul limbic si creierul nou (sau neocortex).

        Creierul reptilian susține funcțiile vitale, pulsul și respirația, reglează ciclurile de veghe și somn și contribuie la menținerea echilibrului, coordonarea și executarea mișcărilor controlate.

        Creierul limbic sau creierul emotional raspunde de reglarea starilor noastre interioare, dar realizeaza si mentine temperatura corpului , nivelul de zahar din sange, tensiunea arteriala, digestia si nivelurile de hormoni. Pe langa functiile de reglare , sistemul limbic raspunde si de lupta, fuga , mancat si actul sexual.

       Creierul nou sau neocortexul este sediul constientului si al creativitatii noastre ca specie. Acesta este cel care ne permite sa invatam si sa ne amintim toate experientele avute si sa ne perfectionam, intr- o evolutie continua. Neocortexul este cel care raspunde de indeplinirea functiilor superioare: gandire, proiectare, abstractizare, invatare, amintire, analiza, comunicare verbala, etc. Acesta este cel cu care cream si apreciem muzica, arta si literatura si exploram lumea din afara si dinlauntrul nostru.

Imaginati-va cele trei creiere ca foile de ceapa, asezate una peste alta , in centru aflandu-se primul creier, iar la suprafata ultimul creat. Se pare ca avem nevoie de toate cele trei tipuri de creier, pe care le utilizam in contexte diferite. Nu am putea supravietui fara colaborarea celor trei.

Sa ne imaginam corpul ca o masina. Pentru a conduce o masina, avem nevoie de un sofer.  Fara sofer , masina nu ar porni de pe loc. Asadar, creierul reptilian este cel care conduce corpul, pentru a asigura supravietuirea,alaturi de creierul limbic, care conduce inclusiv la perpetuarea speciei. Ultimul aparut, creierul nou este cel mai evoluat si aici se afla sediul constiintei.

Odata cu evolutia, am trecut la alt nivel de constientizare.

Creierul reptilian , se pare, ca nu mai corespundea cuvantului evolutie. Este creierul caruia nu ii plac schimbarile. Daca acesta este soferul care ne conduce, o sa constientizati ca nu vrea sa va lase sa schimbati traseul pe care mergeti in mod normal la serviciu, un loc de munca sau o noua amplasare a mobilei in casa. Cand apar schimbarile , creierul reptilian se panicheaza si atunci apar frica, teama, agitatia. Acesta este la conducere pana la varsta de aproximativ 2 ani.

Creierul limbic este cel raspunzator de emotii, Asadar, atunci cand ne simtim tristi, unii dintre noi apeleaza la a manca ceva dulce sau la a refuza mancarea. Se pare ca acesta este soferul atunci cand emotiile preiau controlul  (uneori simtim un gol in stomac, fluturi in stomac) .  Tot el este cel care conduce la dependente! Se pare ca intreaga noastra existenta este influentata de emotii. Creierul emotional ne determina sa judecam, sa etichetam si sa trecem totul prin prisma emotiilor. Se spune ca judecam cu inima, nu cu mintea. Daca acesta devine soferul, avem mari sanse sa devenim depresivi sau anxiosi.  Acestui sofer ii place sa exagereze si sa dramatizeze. Consecintele pot fi uneori neplacute, manifestandu-se in afectiuni precum epilepsia, dementa, schizofrenia, tulburarile afective si ADHD.

Creierul nou este cel mai evoluat. Datorita lui , cream intreaga viata si tot datorita lui ne cream própria existenta. Noi suntem creatori in fiecare secunda a vietii noastre: cream ganduri, emotii, sentimente, idei, fapte… Nu ne oprim niciodata. Nici chiar cand obosim… Cu ajutorul neocortexului ne cream lumea interioara si exterioara.

Cum ne putem realiza ce tip de creier folosim? Prin constientizare, atentie, starea de prezenta… In functie de caracteristicile celor trei, realizam ca in unele situatii conduce unul dintre ele. Unul dintre acestea ne defineste chiar si personaliatea ( adica este soferul care ii domina pe ceilalti doi,  si care, din pacate,domina chiar intreaga noastra existenta!). Spunem despre oameni ca sunt materialisti, avari, greu de schimbat, ignoranti, blanzi, visatori (chiar si ca nu sunt cu picioarele pe pamant!), veseli, tristi sau incapatanati…

Asadar, ce tip de creier ne conduce? Care este soferul? Analizati, constientizati si creati…

Raluca Matiaș

Psiholog Clinician

Psihoterapeut

Neuroștiința a demonstrat faptul că ne naștem cu unele circuite funcționale în creier. Dovadă stau nou-născuții care întorc capul spre sursa unui sunet. Copilul aude și recunoaște vocea mamei după venirea pe lume pentru că a auzit-o de mai multe ori pe mama vorbind atunci când se afla în burtica acesteia. Deci noul-născut vine pe lume cu câteva circuite neuronale preconfigurate.

Deloc de neglijat este și zestrea genetică. Genetica și mediul ne definesc ca ființe umane individuale. Pe la vârsta de doi ani, creierul se apropie de mărimea, greutatea și numărul de celule nervoase pe care le va avea la maturitate. De asemenea, circuitele neuronale care nu sunt folosite, sunt închise automat. Creșterea vizibilă a rețelelor nervoase are loc la pubertate, proces ce continuă până în jurul vârstei de 25 de ani. Dezvoltarea lobului frontal se încheie în jurul vârstei de 25 de ani, ultima regiune dezvoltată fiind cortexul prefrontal, zona responsabilă cu coordonarea, concentrarea atenției, capacitate de a lua decizii, elaborarea de planuri de viitor și reglarea comportamentului.

Așadar, aceasta este zona cu cea mai mare plasticitate din creier, zona care dispune de realizarea de noi conexiuni și renuntarea la unele vechi, este zona pe care o folosim pentru a învăța, a ne aminti și a ne schimba. Deci “după vârsta de 25 de ani gândim mai clar și mai bine decât înainte ”, după cum spunea Joe Dispenza. Dar dezvoltarea creierului uman nu se încheie aici. Creierul este extrem de neuroplastic, adică, prin învățare continuă ne putem  remodela creierul pe tot parcursul vieții.

Creierul este rezultanta dintre moștenirea genetică și educatie. Unii cercetători afirmă că partea genetică este răspunzătoare de numai 50% dintre trăsăturile noastre de personalitate. Deci suntem ”pre-definiti” ca și comportamente, aptitudini, trăsături și talente în proporție de numai 50%. Restul depinde de modul în care noi alegem să contribuim la îmbogățirea cu noi conexiuni sinaptice prin învățare și experimentare.

Neuroplasticitatea îi conferă creierului capacitatea de a-și modifica sistemul de interconexiuni, de a învăța din experiențele trăite, astfel încât să evoluăm în permanență. Cum spunea Buddha: „tot ceea ce suntem este rezultatul celor gândite”.

Așadar, dacă noi schimbam modul în care facem lucrurile, creierul se va schimba și el.

Dacă în viața noastră alegem să nu învățam nimic nou, adică nu facem nici o legătură sinaptică nouă și ne bazăm numai pe conexiunile sinaptice moștenite, rezultatul va fi o minte care exprimă în mare măsură doar predispozițiile genetice.

Căi prin care putem crea noi conexiuni neuronale:

–Prin învățare: creierul acumulează noi cunoștințe care devin amintiri ce creează noi rețele neuronale. Atenția are un rol deosebit.

–Prin experiențe noi trăite: experiența creează cele mai puternice și mai durabile conexiuni sinaptice. S-a constatat că aproape tot ceea ce trăim, experimentăm și ne amintim se asociază cu o emoție.

S-a constatat că asocierea este o nouă cale de formare a unor noi rețele nervoase. Învățăm prin asociere și memorăm prin repetare.

Așadar, inițiați noi acțiuni și învățați noi activități! Repetați-le pentru a crea noi rețele neuronale stabile. Creierul are nevoie de noutate pentru a crea alte circuite neuronale.  Schimbarea antrenează neocortexul într-un mod benefic. S-a constatat, de asemenea, că învățarea la orice vârsta înnoiește și îmbogățește numărul de neuroni și previne dezvoltarea de afecțiuni precum Alzheimer sau alte forme de demență.  Învățați, repetați și și fiți creativi!

                           Tot ceea ce suntem este rezultatul celor gândite!

                                                                                               Buddha

Raluca Matiaș

Psiholog clinician

Psihoterapeut

Mintea este un mecanism extrem de complex, care ne poate ajuta sau ne poate crea o realitate pe care nu vrem să o trăim. Pentru a înțelege mai bine ce reprezintă mintea, haideți să definim mai întâi câteva noțiuni.

Vorbind despre creier, îl putem defini ca fiind un traducător universal al tuturor informațiilor care vin spre noi. Fizic, este doar o bucata de carne, alcătuită 75% din apă, celule gliale și neuroni. Creierul are o sută de miliarde de neuroni, conectați într-o miriadă de modele tridimensionale. Diferitele combinații alcătuiesc rețele neuronale. Deci, creierul este un organ care posedă cel mai mare număr de neuroni adunați laolaltî. Cel mai important rol al creierului este acela că produce MINTEA.

MINTEA este creierul aflat în acțiune. Așadar, creierul este aparatul fizic prin care se produce mintea.

Un alt concept important este cel de CONȘTIENT. Conștientul este entitatea care locuiește în creier și îl ocupă. Conștientul este localizat în neocortex, centrul voinței, centrul gândirii conștiente din creier. Mintea este produsul conștiinței.

CONȘTIINȚA ne permite să gândim și în același timp să observăm procesul de gândire. Conștiința este conștientă de sine și de percepția vieții înconjurătoare.

Acestea sunt câteva noțiuni teoretice care ne ajută să înțelegem mai bine acest instrument minunat, numit creier. Ce putem face cu el? Numai lucruri minunate…depinde de noi…

Există studii recente în domeniul neuroștiințelor care arată că ne putem schimba creierul prin intermediul gândurilor. O veste minunată! Se pare că sediul conștiinței se află în lobul frontal. Aici se formează imaginea de sine și felul cum percepem realitatea înconjurătoare și interacționăm cu aceasta.

Cum ne influențează gândurile? Atunci când apare, fiecare gând produce o substanță căreia îi corespunde o senzație în corp. Cu toții am auzit de gânduri pozitive care ne fac să ne simțim bine și de gânduri negative care ne fac să ne simțim mai puțin bine. Când apare gândul pozitiv, creierul produce neurotransmițătorul numit dopamină. Când apare gândul negativ, creierul produce neuropeptide. Și așa ajungem să ne simțim bine sau mai puțin bine…

                                    Astfel gândurile devin materie…

Așadar, gândirea creează simțire iar apoi simțirea creează gândire. Aceasta duce la apariția în corp a unei stări, care determină modul în care ne simțim și ne comportăm. În funcție de ce gândim și simțim, ne creăm starea. Și tot așa…

Neuroștiința ne-a arătat că gândurile produc reacții chimice în creier care apoi devin concrete în corpul nostru.

Ar fi bine să ținem seama de faptul că, repetate suficient de des, gândurile conștiente devin un mod inconștient de gândire.

Vestea bună este ca prin autodisciplină, celulele nervoase care nu se mai activează împreună, nu mai fac parte din același circuit. Adică, putem selecta în mod conștient modul în care gândim. Și implicit ce stare vrem să avem. Încă ceva: în condiții de efort mental adecvat, creierul nu face diferența între efortul fizic și cel mental…

Deci creierul are o uimitoare capacitate: aceea de a se remodela, reforma și reorganiza chiar și la vârste avansate. Acest proces poartă denumirea de neuroplasticitate. S-a demonstrat chiar și faptul că neuronii se pot regenera, prin efort mental susținut.

   Reorganizarea creierului durează toată viața!

Așadar, capacitatea naturală de neuroplasticitate a creierului reprezintă puterea sa de a se reconfigura și de a crea alte circuite la orice vârstă, ceea ce conduce la dezvoltarea creierului. Să avem, prin urmare, mare atentie la ce gânduri emitem, pentru că ele ne pot crea realitatea!

Revenind la minte….se pare că pentru a emite gânduri pozitive și frumoase, avem nevoie de o anumită disciplină a minții. Mintea uneori poate fi indisciplinată. Numai că această indisciplină a fost creată de cei care ne-au educat într-un mod rigid, prin impunerea propriilor valori. Cu toții am întâlnit acel TREBUIE încă din copilărie. Disciplina rigidă a fost implementată prin TREBUIE! Atunci ni s-a transmis ce e bine și ce e rău, ce e corect și ce e gresit. Așa am învățat că există bine și rău. Violența și agresivitatea sub toate formele ei, s-au născut prin prisma acestei discipline rigide. Pentru o mare parte dintre noi, disciplina a însemnat să facem ce zic altți si nu ce decidem sau ne dorim noi.  Disciplina ar fi ideal să însemne propria căutare…

Datorită impunerii apare rezistența. Copilul nu e ascultat, ci i se impune o disciplină rigidă. Cealaltă parte a disciplinei este permisivitatea, adica a lăsa copilul să facă tot ceea  ce dorește. Astfel, el nu va învăța ce înseamnă responsabilitatea. Calea optimă ar fi aceea prin care, atunci când dorim să-i transmitem ceva unui copil, să oferim explicații. Copilul va înmagazina acel lucru, nu prin a-l simți ca fiind obligație, impunere, ci ca fiind dezvoltat de propria voință, ca venind din propria ființă.

Mintea va căuta întotdeauna să evite durerea și să accepte plăcerea. Nu are nevoie de TREBUIE (obligativitate) pentru a se disciplina.  Rolul cel mai important al minții e să ne protejeze. Dar ea știe să ne protejeze așa cum a fost învățată. Dacă am cunoscut durerea și suferința, ea prin acest lucru trăiește, pentru că e singurul lucru pe care știe să îl facă. Minții nu îi place schimbarea. Ea funcționează după tipare cunoscute. De aceea, oamenii se schimbă foarte greu sau deloc. Când mintea preia controlul, corpul se supune. Și astfel se creează o realitate conform minții noastre, care ne conduce.

Am observat, de-a lungul timpului, că mintea nu este același lucru cu raționalul. Conștiința este cea care raționează. Așa cum am stabilit, creierul este doar un organ care procesează informația. Mintea este alcătuită din emoții și gânduri; emoțiile sunt cele care se depozitează în corp și uneori produc boli în funcție de ceea ce gândim!!!

Cu toate că este genială, mintea lucrează cu imaginația, ea modifică de multe ori realitatea. Mintea se bazează pe memorarea de informații la care face apel adesea pentru a trăi o experiență. Ea are capacitatea de a conceptualiza, de a reduce totul la minim (uneori la propria persoană), de a traduce experiențele. Mintea pune etichete. Are o capacitate uimitoare de a amâna (în special atunci când un lucru nu ne face plăcere). În același timp, mintea va opune rezistență la orice (mai ales la ceea ce implică o schimbare).

Așadar, haideți să renunțăm la limitări și convingeri și prin propria experiență, să ne disciplinăm mintea în mod conștient și să integrăm faptul că exteriorul reflectă interiorul. În acest fel putem să lucrăm cu mintea în beneficiul nostru!

Toata lumea a auzit de expresia “Așchia nu sare departe de trunchi”. Se pare că acest lucru exprimă în totalitate faptul că ceea ce creăm , adica copiii noștri, sunt de fapt oglinda noastră, aspect mai vizibil în cazul adolescenților.

Copiii sunt mai evoluați decât părinții. Acest lucru se întâmplă deoarece, la nivel genetic, avem informația că fiecare generație nouă trebuie să aducă un plus societății. Așadar, lumea este într-o continuă schimbare, pentru că totul înseamnă evoluție.

1. Siegel făcea referire la perioada adolescenței, ce se desfășoară între 12 și 24 de ani, perioada în care au loc transformări majore, aspect pentru care adolescenții sunt mai greu de înțeles.

Dar înainte de a ajunge adolescenți suntem mai întâi copii. Se pare că întreaga noastră existență pornește de acolo. În mica copilărie se formează relațiile de atașament cu părinții sau cu cei care ne îngrijesc, aspect care fi determinant pentru adolescent și mai târziu, pentru adultul de mâine. Aceste relații de atașament dau naștere la modele de atașament, care vor determina reacțiile noastre în anumite situații și, ulterior, comportamentul global. De fapt, se activează un anume model în funcție de persoană și de situația care ne aduce aminte de trecut.

Există două tipuri principale de modele de atașament: cel securizant și cel nesecurizant. Modelul securizant se formează atunci când suntem văzuți, suntem alinați și ne simțim în siguranță, ca și copii. Dacă unul dintre aceste aspecte nu este îndeplinit, conduce la un model nesecurizat.

Există patru moduri principale în care ne formăm atașamentul față de părinți:

1. Modelul securizant: părintele este cât se poate de prezent și consecvent în a vedea copilul și a-i oferi alinare atunci când acesta o cere, aspect care conduce la echilibrarea emoțiilor și la înțelegerea lor.
2. Modelul evitant: copilul nu a fost văzut de părinte și nu a primit alinare. Acest lucru conduce spre a căuta în exterior ceea ce nu am primit în mica copilărie și se traduce prin dificultăți în a ne conecta cu alții.
3. Modelul ambivalent: părintele este inconsecvent în relația cu copilul.
4. Modelul dezorganizat: apare în contextul celorlalte trei. Copilul vrea se se apropie dar și să se depărteze de părinte.

De asemenea, mai există, din păcate tot mai des întâlnit, atașamentul reactiv, situație în care, se pare că în mica copilărie, nu a existat o figură clară de care să ne  putem atașa, deoarece părintele nu era disponibil emoțional. Astfel poate apărea o stare disfuncțională care va conduce la un comportament disfuncțional, numit tulburare de atașament reactiv, în care putem avea dificultăți în a gestiona emoțiile și a stabili relații sociale echilibrate.

Așadar, am expus aceste lucruri spre a-l înțelege mai bine pe adolescentul în formare.

Creierul este alcătuit dintr-o sumă de celule care comunică folosindu-se de substanțe chimice numite neurotransmițători. Dopamina este principalul neurotransmițător, despre care se știe că este cel responsabil de obținerea plăcerii. În adolescență se amplifică activitatea circuitelor neuronale care utilizează dopamina, fapt care îi determină pe adolescenți să caute noul și senzaționalul.  De asemenea, s-a constatat faptul că nivelul de dopamină este mai scăzut la adolescenți, aspect ce implică nevoia permanentă de a căuta plăcere, de multe ori prin lucruri nepotrivite, uneori chiar periculoase.

Așadar, mintea adolescentului trece printr-o serie de transformări (D. Siegel):

1. căutarea noutății
2. intensitatea crescută a emoțiilor (fac ceva pentru a crește secreția de dopamină la nivel cerebral, pentru a obține plăcerea)
3. integrarea socială (sentimentul de a aparține unui grup, caută tineri cu aceleași preocupări/interese)
4. activarea dorinței de a crea lucruri noi, inedite

!!!De reținut este faptul că adolescentul va căuta întotdeauna noutatea, acest lucru constând inclusiv în crearea de relații de prietenie noi, schimbătoare; impulsul emoțional este foarte puternic. Adolescența este cea mai creativă perioadă a vieții noastre dar, în același timp nu trebuie sa uităm că adolescentul se adaptează la diverse frustrari căutând modalități de a simți plăcere, unele dintre acestea putând chiar crea dependențe (astfel creierul secreta mai multa dopamină, ca să obțină plăcerea).

Dincolo de teorie, ce soluții există pentru a-i ajuta pe adolescenți să aibă reacții emoționale echilibrate?

Adolescentul are nevoia de a fi conectat cu părintele, de a fi văzut de către acesta. Adultul crește odată cu copilul. Astfel, acesta își dă seama cum a fost crescut.

Nevoile adolescentului sunt simple:

– să fie văzut

– să se simtă în siguranță

– să fie alinat, îmbrățișat când are nevoie

Tot în această perioadă se dezvoltă și Eul sexual. Fiecare adolescent resimte în mod diferit acest lucru. Uneori aceste trăiri pot fi inconfortabile. Schimbările hormonale și cerebrale din această perioadă conduc de multe ori la confuzii.

Părintele se poate simți dat la o parte deoarece adolescentul va relaționa mai mult cu semenii decât cu părinții sau cu membrii familiei. Cel mai important lucru pentru adolescenți este să simta ca suntem prezenți în viața lor. Prezența este o cale de a menține încrederea, a păstra relațiile puternice și o comunicare deschisă. Asta nu înseamnă să renunțăm la autoritatea parentală. Stilul de parentaj trebuie să fie ferm dar flexibil pentru ca, în același timp, adolescentul să simtă conectarea și comunicarea cu părinții săi.

Așadar, dragi părinți de adolescenți, rețineți:

Un adult echilibrat va acționa, un adult dezechilibrat va reacționa!

A acționa înseamnă a gândi, iar a reacționa înseamnă a intra în emoție.

Deci mingea este în terenul părintelui. Acesta trebuie să înțeleagă că nimeni nu se naște părinte, această ”meserie” nu se învață la școală și singurul lucru pe care putem să îl facem este să lucrăm cu noi pentru a ne echilibra proprii copii sau adolescenți. Dar pentru aceasta trebuie să fim în primul rând conștienți. Putem începe cu câteva întrebări pentru a ne cunoaște și a ne înțelege pe noi:

Cine sunt? Ce vreau? Ce mă face fericit?

Continuarea o vedeți în copilul sau adolescentul din propria casă. Nu vă faceți mari procese de conștiință: se pare că nu am fost învățați să ne uităm înăuntrul nostru, ci să privim mai mult în exterior. De aceea întotdeauna avem tendința de a considera că ceilalți sunt de vină pentru nereușitele noastre și nu noi! Și cum informația este inscripționată la nivel de genă, este un pic mai greu de schimbat. Dar nu imposibil!

Să CONȘTIENTIZĂM mai întâi că întradevăr Așchia nu sare departe de trunchi! Și să vedem în adolescenți ceea ce nu reușim să vedem în noi! Fără judecată și fără așteptări! Căci ne judecăm în primul rând pe noi și așteptările pe care le avem de la copii sunt, de fapt, așteptări de la noi!

În concluzie, noi contribuim la creșterea copiilor și adolescenților, iar acest fapt ne ajută pe noi înșine sa creștem, de multe ori fără să realizăm acest lucru, adică să fim CONȘTIENȚI!

Raluca Matiaș

Psiholog Clinician

Psihoterapeut

Încă din timpurile străvechi, jocul este o activitate desfășurată în orice perioadă a vieții, atât de copii, cât și de adulți, menită să aducă bucurie și relaxare. Odată cu trecerea timpului, societatea a căpătat noi interese, s-a axat pe noi priorități, punând un accent deosebit pe dezvoltarea tehnologiei, a strategiilor de învățare și a activităților didactice cât mai complexe și cât mai structurate. Timpul de joacă s-a redus considerabil, în unele situații fiind chiar absent, copiii fiind implicați în cât mai multe activități extrașcolare.

Cu toate acestea, ne întrebăm care este rolul jocului în dezvoltarea armonioasă a copilului? Ce este mai potrivit pentru copil, jocul sau activitățile didactice?

De-a lungul timpului, în desfășurarea activității mele de psiholog, am constatat că adulții pun mare accent pe activități precum scris, citit, stat la masă. Aceștia își doresc ca micuții să dobândească scrisul, cititul cât mai devreme, să facă fișe și activități la masă cât mai multe, să stea cuminți și fără jucării perioade lungi de timp, crezând că astfel copilul va fi mai pregătit pentru școala, se va descurca mai bine în situațiile de criză sau va deveni un adult de succes.

Deși fiecare activitate realizată de către copil are un rol benefic asupra dezvoltării acestuia, este important ca în perioada preșcolară să-i oferim copilului cât mai multă libertate și să-i creăm cât mai multe medii naturale de joacă și dezvoltare. Este dificil pentru copilul mic să rămână implicat în activități didactice specifice perioadei școlare. Un prim pas și cel mai importat pentru astfel de achiziții este dezvoltarea creierului. Copilul își dezvoltă intelectul și dobândește cele mai multe abilități prin intermediul jocului. Este important ca adultul să fie implicat și să participe la joc alături de copil. În acest mod copilul va descoperi mediul înconjurător, își va antrena imaginația și creativitatea, iar interacțiunea cu persoanele din jur îi va stimula dobândirea abilităților sociale. Jocul are un rol important în formarea identității copilului, întrucât acesta are posibilitatea de a exersa roluri sociale și de a-și dezvolta stima de sine.

Atât jocul liber, cât și cel de grup care implică interacțiunea cu alți copii sau membri ai familiei sunt necesare și la fel de benefice.

Jocul liber presupune o activitate aleasă și inițiată de către copil, într-un cadru care îi oferă siguranță, care îi satisface interesele. Astfel, copilul își creează propriile situații de joacă, propriile reguli, imită comportamente din societate prin care își însușește noțiunile de ”bine/rau”, ”corect/greșit”, ”urât/frumos”, învață să ia decizii și descoperă modalități prin care să le aplice. El își dezvoltă capacitatea de concentrare și transpune în imaginar propriile idei. În joc, copilul se poate confrunta cu probleme reale sau imaginare, fiind pus în situația de a găsi soluții la acestea. Cunoaște și învață procesul de rezolvare de probleme.

De asemenea, este important ca în timpul jocului copilul să fie supravegheat de către un adult pentru a observa maniera în care acesta se joacă. De multe ori, copilul mic are nevoie de ghidaj. Părintele se poate implica pentru a-i oferi copilului noi perspective de joc, poate aduce elemente sau obiecte noi pe care copilul nu le cunoaște și nu știe cum să le manevreze. Astfel, micuțul va învăța să devină mai flexibil în gândire, va experimenta lucrul în echipă, responsabilitatea și respectul față de celălalt. În cadrul jocului cu ceilalți, copilul este pus în situația de a face alegeri, de a împărți, de a-și aștepta rândul, de a observa reacțiile celorlați, astfel că acesta va dezvolta empatia și generozitatea.

Vacanțele, concediile, timpul liber al părinților sau chiar perioadele de criză, cum este aceasta în care ne aflăm, sunt cele mai potrivite pentru a uita de grădiniță, școală și de toate activitățile pe care acestea le implică sau activitățile prin care se urmărește performanța. Accentul pe joc și distracție este cel mai important. Dansul, cântatul și activitățile fizice prin care se produce descărcare de energie și amuzament, toate sunt activități ce trebuie să fie prezente în fiecare zi. Acestea aduc bucurie și relaxare și creează legături emoționale puternice între membrii familiei.

Chiar dacă, uneori, adultul este îngrijorat de faptul că lipsa activităților didactice și bine structurate va duce la o stagnare în dezvoltarea copilului, acest lucru nu se va întâmpla, deoarece orice tip de joc este un context de învățare pentru copil, din care acesta va extrage tot ce îi este necesar și benefic.

Nina Necula

Psihoterapeut

Furia este o emoție puternică pe care cu toții o cunoaștem. Nu de puține ori am folosit expresia  ”sunt furios/furioasă” sau a trebuit să facem față acceselor de furie ale copiilor noștri. Deși este o emoție cu care ne confruntăm la orice vârstă, aceasta este frecvent întâlnită în rândul copiilor mici. Furia se caracterizeză prin stări de revoltă puternică, țipete, plâns, aruncat de obiecte și comportamente agresive. Adesea, pentru adulți, aceste comportamente ale copiilor sunt ridicole si lipsite de sens, drept pentru care aceștia nu acordă o importanță deosebită acestor probleme. Cu toate acestea, trebuie să ținem cont de faptul că, pentru copilul aflat în proces de dezvoltare cognitivă și emoțională, aceste accese de furie și consecințele lor pot avea un rol negativ în creșterea armonioasă a copilului. Este important să cunoaștem cauzele care stau la baza declanșării stărilor de furie, consecințele ce pot să apară în cazul în care ignorăm această problemă și să-l învățăm pe copil modalități prin care să gestioneze furia.

Cauzele furiei:

• Dezvoltarea insuficientă a limbajului expresiv, ceea ce duce la imposibilitatea copilului de a-și exprima nevoile fiziologice de bază (foame, sete, somn, etc).
• Nevoia de independență a copilului (alegerea hainelor, a jucariilor, activităților, precum și realizarea independentă a acestora)
• Ignorarea opiniilor copilului și interdicția de a lua decizii
• Refuzul de a renunța la anumite comportamente sau activități atunci când i se cere de către părinți
• Dorința de a obține imediat o recompensă
• Incapacitatea de a-și gestiona singur stările de frustrare
• Părinți critici și severi

Consecințele furiei:

• Furia este o emoție intensă care afectează sistemul nervos al copilului și poate avea consecințe asupra sănătății, precum: dureri de cap, dureri de burta, insomnie și coșmaruri.
• Agresivitate fizică și verbală, deoarece copilul nu-și poate gestiona singur stările de frustrare și poate distruge lucruri, obiecte, ba chiar poate să folosească cuvinte nepotrivite, să apeleze la comportamente autodistructive sau să lovească părinții/frații sau colegii.
• Respingerea și izolarea socială pot fi alte consecințe ale furiei, întrucât din cauza comportamentelor agresive, copilul nu mai primește atenție, nu mai este integrat in activitățile și jocurile celorlalți copii, toți îl evită și il ignoră
• Scade încrederea în sine și se intensifică dorința de răzbunare
• Copilul se află în incapacitatea de a fi atent la cerințe și de a respecta regulile

Adesea părinții nu acordă o atenție deosebită copilului și nici asupra a ceea ce dorește copilul să transmită prin intermediul unei crize de furie, astfel că aceștia își pierd răbdarea, devin nervoși, se ceartă cu copilul și comunicarea devine ineficientă. În aceste situații este necesar ca părintele să rămână calm, să asculte cu răbdare copilul și să găsească corect cauza declanșării furiei. Înțelegerea acesteia este necesară pentru a putea găsi metoda potrivită de gestionare a crizei. Atunci când nu căutăm ce se află în spatele furiei, nu putem să alegem o metodă potrivită de rezolvare a problemei, nimic nu va funcționa, iar nivelul frustrării va crește considerabil, atât la copil, cât și la adult.

De asemenea, putem să-l învățăm pe copil modalități prin care acesta să facă față de unul singur emoțiilor puternice pe care le simte. Un prim pas în acest sens ar fi să vorbim cu copilul despre toate emoțiile, să învățăm împreună cu acesta să le recunoască și să le exprime. Conștientizarea și exprimarea emoțiilor duc la o capacitate de auto-control mai ridicată, la dezvoltarea simțului responsabilității și rezolvarea conflictelor într-o manieră pozitivă. Copilul poate învăța tehnici de relaxare pentru a le pune în practică atunci când simte că îl cuprind emoții puternice sau acesta poate învăța să facă activități care îi cresc buna dispoziție și îl relaxează, precum: să asculte muzică și să danseze, să citească o poveste preferată, să deseneze, să facă sport, să facă ordine în cameră sau să vorbească cu cineva din familie.

Furia este o emoție normală, pe care orice persoană o poate simți, tocmai de aceea este în regulă atunci când copilul se confruntă cu aceasta. Poate fi considerată o problemă atunci când devine tot mai frecventă și copilul nu reușește să o gestioneze. În această situație, este necesar să acționăm pentru a evita apariția de consecințe psihologice și emoționale negative.

Nina Necula

Psihoterapeut