Furia este o emoție puternică pe care cu toții o cunoaștem. Nu de puține ori am folosit expresia  ”sunt furios/furioasă” sau a trebuit să facem față acceselor de furie ale copiilor noștri. Deși este o emoție cu care ne confruntăm la orice vârstă, aceasta este frecvent întâlnită în rândul copiilor mici. Furia se caracterizeză prin stări de revoltă puternică, țipete, plâns, aruncat de obiecte și comportamente agresive. Adesea, pentru adulți, aceste comportamente ale copiilor sunt ridicole si lipsite de sens, drept pentru care aceștia nu acordă o importanță deosebită acestor probleme. Cu toate acestea, trebuie să ținem cont de faptul că, pentru copilul aflat în proces de dezvoltare cognitivă și emoțională, aceste accese de furie și consecințele lor pot avea un rol negativ în creșterea armonioasă a copilului. Este important să cunoaștem cauzele care stau la baza declanșării stărilor de furie, consecințele ce pot să apară în cazul în care ignorăm această problemă și să-l învățăm pe copil modalități prin care să gestioneze furia.

Cauzele furiei:

• Dezvoltarea insuficientă a limbajului expresiv, ceea ce duce la imposibilitatea copilului de a-și exprima nevoile fiziologice de bază (foame, sete, somn, etc).
• Nevoia de independență a copilului (alegerea hainelor, a jucariilor, activităților, precum și realizarea independentă a acestora)
• Ignorarea opiniilor copilului și interdicția de a lua decizii
• Refuzul de a renunța la anumite comportamente sau activități atunci când i se cere de către părinți
• Dorința de a obține imediat o recompensă
• Incapacitatea de a-și gestiona singur stările de frustrare
• Părinți critici și severi

Consecințele furiei:

• Furia este o emoție intensă care afectează sistemul nervos al copilului și poate avea consecințe asupra sănătății, precum: dureri de cap, dureri de burta, insomnie și coșmaruri.
• Agresivitate fizică și verbală, deoarece copilul nu-și poate gestiona singur stările de frustrare și poate distruge lucruri, obiecte, ba chiar poate să folosească cuvinte nepotrivite, să apeleze la comportamente autodistructive sau să lovească părinții/frații sau colegii.
• Respingerea și izolarea socială pot fi alte consecințe ale furiei, întrucât din cauza comportamentelor agresive, copilul nu mai primește atenție, nu mai este integrat in activitățile și jocurile celorlalți copii, toți îl evită și il ignoră
• Scade încrederea în sine și se intensifică dorința de răzbunare
• Copilul se află în incapacitatea de a fi atent la cerințe și de a respecta regulile

Adesea părinții nu acordă o atenție deosebită copilului și nici asupra a ceea ce dorește copilul să transmită prin intermediul unei crize de furie, astfel că aceștia își pierd răbdarea, devin nervoși, se ceartă cu copilul și comunicarea devine ineficientă. În aceste situații este necesar ca părintele să rămână calm, să asculte cu răbdare copilul și să găsească corect cauza declanșării furiei. Înțelegerea acesteia este necesară pentru a putea găsi metoda potrivită de gestionare a crizei. Atunci când nu căutăm ce se află în spatele furiei, nu putem să alegem o metodă potrivită de rezolvare a problemei, nimic nu va funcționa, iar nivelul frustrării va crește considerabil, atât la copil, cât și la adult.

De asemenea, putem să-l învățăm pe copil modalități prin care acesta să facă față de unul singur emoțiilor puternice pe care le simte. Un prim pas în acest sens ar fi să vorbim cu copilul despre toate emoțiile, să învățăm împreună cu acesta să le recunoască și să le exprime. Conștientizarea și exprimarea emoțiilor duc la o capacitate de auto-control mai ridicată, la dezvoltarea simțului responsabilității și rezolvarea conflictelor într-o manieră pozitivă. Copilul poate învăța tehnici de relaxare pentru a le pune în practică atunci când simte că îl cuprind emoții puternice sau acesta poate învăța să facă activități care îi cresc buna dispoziție și îl relaxează, precum: să asculte muzică și să danseze, să citească o poveste preferată, să deseneze, să facă sport, să facă ordine în cameră sau să vorbească cu cineva din familie.

Furia este o emoție normală, pe care orice persoană o poate simți, tocmai de aceea este în regulă atunci când copilul se confruntă cu aceasta. Poate fi considerată o problemă atunci când devine tot mai frecventă și copilul nu reușește să o gestioneze. În această situație, este necesar să acționăm pentru a evita apariția de consecințe psihologice și emoționale negative.

Nina Necula

Psihoterapeut

Contextul social s-a schimbat profund! Copilului îi este greu să selecteze, să reflecteze, și astfel tendința lui este de a alege soluțiile facile și expeditive în față oricărui obstacol.

O permanentă provocare în cabinet o reprezintă exersarea funcțiilor executive la copiii care nu se pot concentra pe o activitate, cu o atenție fluctuantă și dificultăți în reglarea emoțiilor.

Creierul folosește funcțiile executive atunci când încercăm ceva, fie că este exprimarea unei emoții, rezolvarea unei probleme de matematică, îmbrăcarea, povestirea, alternarea cu succes între regulile gramaticale a două limbi străine etc.

Funcțiile executive apelează la memorie pentru a organiza informația, la control inhibitor pentru a menține concentrarea și la flexibilitate cognitivă pentru a stimula creativitatea și a ne ajuta sa avem perspective multiple.

Antrenarea/întărirea funcțiilor executive ajută copiii, viitori adulți să acționeze și să se integreze cu succes în societate.

Exersând funcțiile executive cu copiii ne propunem:

– Să ne concentrăm pe activitatea desfășurată;

– Să gestionăm emoțiile;

– Să direcționăm atenția;

– Să filtrăm sursele de distragere a atenției:

– Să reflectăm asupra unei probleme înainte de a o rezolva;

– Să putem face o schimbare atunci când planul nu dă rezultate, luând în considerare  mai multe modalități de a rezolva o problemă;

– Să ne implicăm în procesul de învățare, prin descoperirea și rezolvarea de probleme în moduri creative;

– Să avem disponibilitatea de a greși;

– Să respectăm reguli și  limite impuse.

În procesul de intervenție terapeutică care are ca obiectiv exersarea funcțiilor executive, copiii au nevoie de activități structurate, rutină, dar și de activități nestructurate. Dintre activitățile structurate pot face parte lecții de pian, balet, treburi casnice, efectuarea temelor, etc. Ca și activități nestructurate putem alege joacă liberă, petreceri, plimbări prin parc, natură.

În jurul vârstei de 2 ani, funcțiile executive sunt puțin dezvoltate, fiind un moment propice și esențial pentru exersarea lor. Pentru a stimula dezvoltarea acestora, copiii au nevoie de un mediu care să îi încurajeze să facă singuri anumite acțiuni deoarece în această etapă de vârstă foarte importantă este exersarea autonomiei.

Uneori părinții au așteptarea ca, pe măsură ce cresc, copiii să învețe în mod automat aceste funcții legate de control, atenție, memorie etc. însă aceste abilități trebuie învățate prin exersare, ele nedezvoltându-se de la sine.

Studiile au arătat că un copil care este implicat în activitățile casnice la vârsta de 3 ani își dezvoltă anumite abilități fundamentale: controlul de sine, simțul responsabilității și autonomia acestor copii fiind mult mai dezvoltate decât ale celor ce abia la adolescență au primit responsabilități de acest tip.

Într-o lume în care sunt mai ușor de accesat informațiile, copiii noștri au nevoie de abilități de interpretare, analiză și sinteză, astfel spus, de flexibilitate cognitivă.

Judy Willis, doctor în neuroștiințe ne oferă câteva modalități concrete:

– Oferiți copilului ocazia de a ajunge singur la concluzii, după ce analizează și interpretează informațiile;

– Facilitați accesul copilului la un mediu de susținere, organizat;

– Formulați întrebări care presupun elaborarea mai multor răspunsuri;

– Oferiți mai mult timp de gândire pentru a rezolva o sarcina sau a da un răspuns;

– Oferiți mai multe sarcini care au mai multe modalități de rezolvare.

În cazul copiilor mici, și nu numai,  jocurile dezvoltă funcțiile executive :

Jocuri de autocunoaștere (facilitarea autocunoaşterii realizată în grupul de semeni, apropierea între participanți) prin descrierea propriei persoane folosindu-ne de oglindă, valorificarea calităților pozitive personale și de grup, unicitatea.

Motricitate generală:  cățăratul, ocolirea obstacolelor, găsirea echilibrului (bicicletă,role), imitația unui set de mișcări, dans rapid apoi încet (dezvoltă controlul atenției și concentrarea pe un obiectiv care trebuie atins înlăturând distragerile și încurajând perseverența)

Jocuri care presupun inhibarea activă a mișcărilor: încurajați copilulul să danseze liber și, la un moment dat, atingeți copilul și sugerați-i să rămână nemișcat apoi să reia dansul în câteva momente la indicația adultului (dezvoltă autocontrolul)

Jocuri de confecționare (situații noi cărora trebuie să le facem față, generarea de idei noi), aplicăm idei atât individual cât și în grup, lucrări colective (împărțim materiale), machete “Ferma animalelor”

Dezvoltarea vocabularului: formulare de cuvinte noi plecând de la o silabă nouă, formularea unor întrebări care cer ca răspunsul să nu conțină un anumit cuvânt (activizarea vocabularului, dezvoltarea atenţiei voluntare şi a imaginaţiei)

Gătitul unor rețete simple (încurajează atenția, urmarirea unor etape/reguli, concentrarea pe măsurarea ingredientelor, exersează memoria)

Căutarea de comori (în natură de preferat): stabiliți ca obiectiv găsirea unui obiect și alegeți câteva indicii pe care le stabiliți înainte cu copilul (stimulează curiozitatea, memoria, concentrarea pe un obiectiv, înlăturarea distragerilor)

Joc de planificare a unei actiuni/a unei activitati/a unei zile.

Jocuri de rol conduse de copii la care participă și adulții (îi ajută pe copii să stabilească reguli, să explice sau să își explice anumite reguli, să dezvolte autocontrolul)

Joc de rol cu obiecte improvizate: construirea unei bucătării/restaurant afară (dezvoltă flexibilitatea cognitivă)

Jocuri de tipul Going on a bell hunt în care copilul are un clopoțel în mână și stabilește ca obiectiv să găsească o veveriță, de exemplu. El trebuie să nu facă zgomot în timp ce caută veverița și să miște clopoțelul doar în momentul în care a zărit-o (dezvoltă autocontrolul, concentrarea pe un obiectiv)

Storytelling (scriere a unei cărți, continuă povestea, zarurile cu povești): copilul desenează o poveste pe care și-o imaginează sau în care adultul scrie (după dictare) o poveste spusă de către copil (stimulează memoria și flexibilitatea cognitivă)

Florentina Nichita

Psihopedagog

Autismul este o tulburare tot mai frecvent întâlnită în rândul copiilor. Atât pentru aceștia, cât și pentru familiile lor, lumea externă este o adevărată provocare. De cele mai multe ori, copiii diagnosticați cu autism se confruntă și cu diverse tulburări senzoriale, care le afectează și le încetinesc ritmul de dezvoltare. Adesea, părinții observă că micuțul refuză diverse alimente și devin furioși sau supărați pe proprii copii. Însă, un lucru important de reținut este faptul că acești copii pot avea o sensibilitate în ceea ce privește gustul, mirosul, textura alimentelor, motiv pentru care ei devin selectivi și acceptă doar două, trei alimente cu care sunt obișnuiți.

În aceste situații, procesul care dă cele mai bune rezultate și prin care putem să îi învățăm pe copii să accepte și alte alimente este desensibilizarea alimentară. Cu toate acestea, trebuie să ținem cont de faptul că este un proces minuțios care presupune parcurgerea mai multor pași și respectarea unui set de reguli, pași ce vor fi prezentați în continuare.

Prima întrebare pe care și-o pun parinții atunci când aleg să înceapă programul de desensibilizare alimentară este: ” Ce aliment îi dau copilului să mănânce?”

1. În primul rând trebuie să analizăm care sunt alimentele pe care copilul le mănâncă și să vedem din ce categorie fac parte. Cu toții știm că pentru o dezvoltare fizică și psihică sănătoasă este necesar să consumăm alimente din fiecare grupă alimentară. Prin urmare, vom alege alimentul nou în funcție de acest criteriu.
2. Este important să aveți un program bine structurat. Masa trebuie luată de fiecare dată în bucătărie alături de ceilalți membri ai familiei și fără prezența altor distractori precum: TV, tabletă, telefon, jucării.
3. Pregătiți cantități mici din alimentul nou pe care doriți să-l mănânce copilul și o recompensă, un aliment care îi place foarte mult.
4. Prezentați-i copilului ceea ce urmează să se întâmple și alimentul nou pe care va trebui să-l mănânce. Mâncați împreună cu copilul astfel încât acesta să vă imite. Copilul va primi alimentul recompensă, doar în cazul în care va gusta din alimentul nou.
5. Atunci când copilul refuză alimentul nou introdus, nu-l forțați si nu-i vorbiți urât copilului. Acest lucru îl va face să devină mult mai reticent.
6. Rămâneți optimist și perseverent. Nu vă descurajați dacă copilul refuză alimentul sau devine frustrat și protestează. Amintiți-vă că este prima zi și este normal să se întâmple acest lucru.
7. Începeți procesul cu pași mici. În timpul mesei lăsați alimentul nou la vedere, îl puteți ruga pe copil mai întâi să atingă alimentul, apoi să îl miroasă, să ducă la gură, să îl atingă cu buzele, limba. Urmați acești pași cu multă răbdare până când reușiți să atingeți obiectivul dorit. Lăudați și felicitați copilul pentru fiecare reușită, acesta va deveni mai încrezător și mai curios în ceea ce privește alimentul nou.
8. Pe măsură ce copilul acceptă alimentul nou, creșteți cantitatea și prezentați-i alimentul în diverse forme.
9. Rămâneți la alimentul nou până când copilul generalizează forma în care este prezentat alimentul, modul de preparare, persoana în prezența căreia îl consumă.
10. Procesul se consideră încheiat în momentul în care copilul mănăncă alimentul pe care anterior îl refuza. Doar în acest moment puteți alege un nou aliment pentru copil.

Procesul de desensibilizare alimentară se poate întinde pe o perioadă lungă de timp, de la câteva zile, la câteva luni. Aceasta înseamă multă răbdare și motivație. Adesea, părinții simt că nu fac față situațiilor și au tentința de a abandona, iar renunțarea la program duce la întărirea comportamentului indezirabil al copilului și refuzul vehement al acestuia de a încerca alimente noi. În aceste situații cel mai bine este să consultați un specialist care vă poate îndruma.

Nina Necula

Psihoterapeut

Tulburarea de Spectru Autist, tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție, tulburările comportamentale, precum și tulburările pervazive de dezvoltare sunt considerate a fi cele mai severe probleme psihiatrice în rândul copiilor. Potrivit DSM-IV (APA, 2000) TSA apare înainte de vârsta de trei ani și implică prezența unor deficite sau comportamente disfuncționale atât la nivel cognitiv și de limbaj, cât și la nivel de autoservire, motricitate și socializare. În ceea ce privește recuperea, copiii diagnosticați cu TSA au nevoie de un program constant și bine structurat care trebuie urmat zi de zi. Este vorba despre un proces de lungă durată, uneori care se desfășoară chiar și pe parcursul întregii vieți, obiectivele principale fiind dobândirea unui număr cât mai mare de comportamente funcționale, cât și achizițiile la nivel cognitiv.

Dar ce ne facem atunci când râmânem în casă pentru o perioadă lungă de timp și copilul refuză să facă aceleași activități cu care este obișnuit?

Perioada de izolare poate fi o provocare atât pentru adultul care urmărește respectarea programului de intervenție al copilului, cât și pentru copilul care are nevoie de noi activități care să-i capteze interesul. Este necesar ca adultul să găsească o serie de activități plăcute prin care copilul să fie stimulat. Ne putem aminti de copilarie și de bucuria jocurile cu care am crescut. Ii putem învăța și pe copii cele mai distractive jocuri învățate de la bunici, pe care copiii din prezent nu le cunosc și nu le învață nici la gradiniță, nici la școală.

Șotronul, jocul de-a v-ați ascunselea, baba oarba sunt câteva dintre jocurile copilariei ce pot fi jucate în casă împreună cu copiii. Aceste jocuri vor fi distractive pentru copii, dar în același timp pot stimula capacitatea de concentrare, orientarea în spațiu, respectarea regulilor și toleranța la frustrare.

Gimnastica este o altă activitate benefică atât pentru adulți, cât și pentru copii. În cadrul acestei activități putem lucra programele de imitație grosieră și astfel este stimulată capacitatea de concentrare și atenție a copilului, întrucât acesta trebuie să urmăreasca mișcarile și indicațiile adultului. Această activitate va fi mult mai distractivă pentru copilul cu TSA, pe măsură ce sunt implicați toți membrii familiei: mama, tata, frații, surorile. Copilul va fi interesat să participe și să realizeze exercițiile. Este important ca mișcările și instrucțiile să fie realizate într-o manieră simplă și pe înțelesul tuturor, astfel încât să nu apară frustrarea și activitatea să rămână una plăcută și de interes pentru toți participanții.

Activitățile senzoriale sunt printre cele mai preferate de către copii. Gătitul este o activitate ce le trezește interesul, mai ales în condițiile în care aceștia nu au acces de prea multe ori la astfel de activități. În perioada de izolare când copilul nu mai este interesat de jucării și lecții, îl puteți implica în activitățile din bucătarie: spălatul fructelor, aranjatul tacâmurilor, prepararea de prăjituri/dulciuri, mutarea macaroanelor, a boabelor de fasole, de orez dintr-un castron în altul. În cadrul acestor activități copilul poate să atingă diverse texturi, să miroase esențe, să guste din ingrediente, toate acestea având un rol benefic în dezvoltarea creativității și a motricității fine, dar și în dezvoltarea sistemului nervos al copilului.

În cazul copiilor verbali putem alege jocuri care implică narare, povestire, descriere de imagini, idei, emoții, toate pentru dezvoltarea limbajului expresiv. Alegeți împreună cu copilul o poveste preferată, apoi decupati personajele din poveste sau chiar vă puteți deghiza, fiecare membru al familiei alegându-și un personaj. Prin intermediul unui rol jucat copilul dezvoltă limbajul, atenția, empatia față de celelalte persoane, învață să pună întrebări și să comunice funcțional.

Alte jocuri ce pot fi făcute în casă:

”Ghicește obiectul” – puneți mai multe obiecte într-o cutie, legați copilul la ochi cu o eșarfa și rugați-l să pipăie un obiect câteva secunde până ghicește obiectul.

”Cautătorul de comori” – ascundeți în casă diverse obiecte, apoi rugați copilul să le găsească. Pentru un grad mai mare de dificultate este suficient doar să descrieți obiectul pe care trebuie să-l găsească, fără să-l numiți. Recompensați copilul pentru fiecare obiect găsit.

”Poștasul” – confecționați împreună cu copilul o geantă de poștaș, apoi faceți scrisori, felicitări, mesaje pentru membrii familiei sau rude pe care copilul trebuie să le distribuie.

”Ghicește la ce mă gândesc” – alegeți obiecte, animale, vehicule pe care să le descrieți. Dacă copilul nu reușește să ghicească îi puteți oferi mai multe sugestii.

Toate aceste activități menționate pot fi realizate cu copii de toate vârstele. Cu toate acestea, trebuie să avem în vedere nivelul de dezvoltare al fiecărui copil, dar și gradul de dificultate al activității. Este foarte important ca aceste jocuri să fie adaptate, astfel încât să menținem interesul copilului.

Nina Necula

Psiholog clinician

Psihoterapeut

Particularităţile neurodezvoltării la copil influenţează şi modifică aspectul clinic al manifestărilor depresive la acest grup de vârstă. De aceea, cel mai important lucru în cazul depresiei la copil şi adolescent este reprezentat de corelarea simptomatologiei cu vârsta copilului. Acest aspect relevă diferenţe în diagnosticarea corecta a  tulburării, în special la copiii mici.

La copilul mic depresia poate lua forma agitaţiei sau apatiei, iritabilităţii sau refuzului alimentaţiei, deseori acest comportament fiind interpretat de către părinţi sau educatori drept opoziţionism sau răsfăţ. Copilul plânge şi ţipă cu uşurinţă, stagnează în greutate, are uneori dureri abdominale, diaree, vărsături, enurezis sau encoprezis, pare nemulţumit, în nesiguranţă şi nefericit, râde şi zâmbeste rareori. Adesea jocul este distructiv, „aruncă tot”, rupe sau sparge şi obiecte care nu-i aparţin. Anamneza relevă neglijare afectivă, lipsa unor îngrijiri adecvate sau abuz (fizic ,psihic sau sexual).

Statusul depresiv la şcolar este caracterizat prin tulburări vegetative însoţite de anxietate, scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei, copilul pare „fără chef”, iritabil, fără chef de joacă, preferă să stea singur, îi repede pe ceilalţi dacă îl deranjează, „se retrage într-un colţ”,”plânge neputincios” sau dimpotrivă devine violent „tipă, loveşte sau vorbeşte urât”, scad performanţele şcolare şi poate apărea refuzul şcolar. Tentativele de suicid sunt foarte rare la această vârstă deşi, întrebaţi fiind, afirmă „că vor să moară”.

Copiii nu folosesc termenul de trist sau deprimat ci, atunci când sunt întrebaţi despre interesul pentru activităţile zilnice care le făceau plăcere înainte, ei afirmă:că „nu au chef”, că „se plictisesc” sau că nu le mai place ce făceau;

Anxietatea poate însoţi frecvent manifestările depresiei la copil, aşa cum şi depresia este prezentă în criteriile tulburării anxioase.

La copiii mari şi adolescenţi depresia îmbracă forme similare cu cea de la adulţi, deoarece aceştia pot recunoaşte şi înţelege că sunt depresivi, acuzele frevente fiind: modificarea somnului, a apetitului, creştere sau scădere în greutate, scăderea gradului de implicare în activităţi sociale, familiale, recreative, dispoziţie tristă, capacitate scăzuta de concentrare, gânduri sau acţiuni legate de moarte. Ideile suicidare sunt adesea prezente, precum şi tentativele de suicid.

Depresia poate avea consecinţe grave asupra funcţionării sociale, familiale şi academice a copilului. De aceea, recunoaşterea şi intervenţia precoce sunt esenţiale.

Abordarea terapeutică a depresiei la copil include tratament psihofarmacologic, psihoterapie şi consilierea familiei, îndrumare pentru prevenirea recăderilor.

Dr Claudia Chivu

Psihiatru

Anxietatea reprezintă cea mai frecventă şi mai comună manifestare întâlnită la copil şi adolescent. Principalele tipuri de tulburări anxioase descrise la copil şi adolescent sunt:

• Anxietatea de separare

Teama de separare este o reacţie normală în dezvoltarea copilului, în perioada de formare a relaţiei de ataşament. Spre deosebire de teamă, anxietatea de separare se manifestă prin reacţii emoţionale intense şi persistente, care apar la separarea de casă sau de persoanele de ataşament, după vârsta de 10-18 luni. Copilul prezintă frica iraţională că va fi părăsit de părinţi sau că acestora li se va întâmpla ceva grav,  îngrijorare şi nelinişte când anticipează despărţirea, protestează prin plânsete, se separă cu dificultate de persoanele de ataşament, refuză să meargă la şcoală/grădi, să plece de acasă neînsoţit sau să fie lăsat singur în locuri nefamiliare sau cu persoane străine; poate prezenta tulburări de somn şi, de multe ori, ajunge să refuze să doarmă singur în camera lui (unii copii se trezesc în cursul nopţii plângând sau merg în dormitorul părinţilor pentru a dormi alături de aceştia). Adesea, apar şi acuze somatice diverse, uneori severe: de la cefalee, dureri abdominale, până la febră, vărsături şi scaune diareice şi simptome neurovegetative (transpiraţie, eritem facial, paloare). Deşi apare la toate vârstele, AS este mai frecventă la preşcolari şi şcolari.

• Tulburarea de anxietate generalizată

Copiii şi adolescenţii care prezintă această tulburare par a fi tot timpul îngrijoraţi, neliniştiţi, îşi fac nenumărate griji cu şi fără motiv, faţă de majoritatea domeniilor vieţii de zi cu zi. Sunt foarte preocupaţi de performanţele şcolare sau de aspectul fizic, de felul în care sunt văzuţi de cei din jur, vor să aibă cele mai bune note şi cele mai bune performanţe şcolare şi devin extrem de neliniştiţi şi plini de temeri în ajunul unui eveniment şcolar sau de altă natură. Îngrijorările excesive determină dificultăţi de concentrare, iritabilitate, tulburări de somn (dificultăţi de adormire sau somn neliniştit şi neodihnitor).

• Anxietatea socială

Reprezintă frica iraţională de situaţii sociale în care copilul se poate simţi jenat sau ruşinat atunci când este nevoit să interacţioneze cu alte persoane sau să performeze în faţa altor persoane. Copilul se simte stânjenit la gândul că va trebui să mănânce alături de alţi copii, să  vorbească, să scrie de faţă cu ceilalţi, să vorbească cu colegi sau persoane noi, să lucreze în grup. Adolescenţii evită să meargă la petreceri cu grupul de vârstă sau în tabere, să se întâlnească cu persoane de sex opus, să-şi exprime opinia în public, să vorbească la telefon şi, de cele mai multe ori se izolează, ajungând să dezvolte un tip de personalitate de tip evitant.

• Tulburarea de panică

Atacul de panică este definit ca fiind o perioadă distinctă de frică intensă, fără obiect, care apare brusc şi se asociază cu simptome somatice: palpitaţii, transpiraţii, frisoane, parestezii, tremor, senzaţie de sufocare, durere sau disconfort precordial, vărsături, greaţă, senzaţie de ameţeală, dezechilibru, vertij sau leşin, senzaţie de moarte iminentă. De multe ori, la copii, această tulburare rămâne neidentificată deoarece copiii nu au capacitatea de a descrie simptomele sau trăirile.

• Fobiile specifice

În comparaţie cu fricile, care sunt atât de fireşti în viaţa copilului, fobiile sunt „fricile patologice”. Reprezintă teama marcată şi persistentă, excesivă sau nejustificată, provocată de prezenţa sau anticiparea unui obiect sau situaţii specifice (de ex. zbor, înălţimi, animale, insecte, apă, administrarea unei injecţii, vederea sângelui).  Expunerea la stimulul fobic provoacă în mod aproape constant un răspuns anxios imediat care poate lua forma unui atac de panică sau se poate exprima  prin exclamaţii, accese de plâns, stupefacţie. Aceste frici, nu pot fi înlăturate, nu pot fi controlate voluntar, nu pot fi evitate, iar uneori spaima persistă mai mult timp, chiar după înlăturarea obiectului fobogen.

La copii, aceste „frici iraţionale” cel mai adesea se exprimă ca: teama de întuneric, teama de a fi singur, teama de înălţime, teama de injecţii, de durere, teama de spaţii închise, teama de mulţime, de oameni, teama de şcoală (fobie şcolară), teama de moarte.

• Fobia şcolară

Este o formă specifică a fobiei copilului şi apare în primii ani de şcoală sau chiar după primele săptămâni de la începerea cursurilor. Copilul se trezeşte dimineaţa îngrijorat, neliniştit, palid, începe să acuze dureri abdominale, merge de mai multe ori la baie, uneori tremură şi transpiră, priveşte anxios în jur, tergiversează îmbrăcarea şi pregătitul ghiozdamului. În ciuda protestelor copilului şi a acuzelor sometice, de cele mai multe ori, familia nu cedează şi-l duce la şcoală. Acolo, şcolarul cel mic stă „ca pe ghimpi”, nu se simte bine, anxietatea creşte şi de cele mai multe ori se întoarce acasă.

Refuzul şcolar presupune un refuz motivat al copilului de a frecventa şcoala, dificultatea de a rămâne în clasa o zi întreagă sau dificultatea de a continua şcoala, asociată cu distres emoţional, în special anxietate şi depresie.

Prin urmare, refuzul şcolar este identificat la copiii care absentează de la şcoală cu desăvârşire şi/sau se duc iniţial la şcoală dar pleacă de la ore la un moment dat şi/sau merg la şcoală protestând, plângând sau expunând alte probleme de comportament şi/sau prezintă o suferinţă neobişnuită în timpul orelor de curs, care va conduce spre un absenteism viitor.

Simptomele asociate includ atac de panică, episoade de plâns, crize de furie, auto-agresivitate şi simptome somatice care sunt prezente dimineaţa şi care se ameliorează dacă copilului i se permite să stea acasă.

Consecinţele pe termen scurt includ performanţe şcolare scăzute, dificultăţi familiale şi de relaţionare cu ceilalaţi copiii. Un refuz şcolar prelungit şi sever interferă cu dezvoltarea socială, emoţionala şi academica şi poate fi asociat cu probleme de sănătate mintală la maturitate.

Scopul primar al abordării terapeutice este reprezentat de reîntoarcerea cât mai devreme posibil la şcoală. Începerea tratamentului în primele 10 luni de la apariţia refuzului scolar joacă un rol important în prevenţia agravării şi prelungirii simptomatologiei.

• Tulburarea de stres posttraumatic

Copilul cu TSPT prezintă teama că un eveniment extrem de traumatizant pe care l-a trăit în trecut se poate repeta, având un disconfort puternic însoţit de tulburări neurovegetative când îşi aminteşte evenimentul psihotraumatizant. El poate retrăi evenimentul prin amintiri dureroase care-i revin în minte fie spontan, fie provocate de cei din jur sau de fragmente din viaţa cotidiană, ce-i pot reevoca trauma. Copilul poate repeta în joc scene pe care le-a trăit sau poate avea coşmaruri cu tema factorului traumatizant. Mult timp după traumatism, copilul are tulburări de somn (adoarme greu şi se trezeşte în cursul nopţii), poate prezenta frecvent stări de iritabilitate şi accese de furie nejustificate. Copilul tresare la cel mai mic zgomot, trăieşte într-o permanentă stare de alertă, îşi caută permanent părinţii, iar dacă este mai mic anxietatea ia forma anxietăţii de separare. TSPT produce o scădere a eficacităţii cognitive şi diminuează achiziţiile şcolare.

Tratamentul tulburărilor de anxietate la copil cuprinde combinarea tehnicilor de terapie cognitiv-comportamentală cu medicaţia anxiolitică (benzodiazepine) şi antidepresivă (triciclice, ISRS), terapie de grup, terapie de familie.

Dr. Simona Drugă

Psihiatru copii şi adolescenţi

 Acete tulburări, denumite anterior dislexii, disgrafii, discalculii, sunt observate în cursul acumulării cunostinţelor şcolare: scrisul, cititul, calculul matematic şi învăţarea regulilor gramaticale la copii care nu au dobândit niciodată aceste abilităţi sau le dobândesc cu mare dificultate, deşi beneficiază de instrucţia necesară şi de suportul familiei. Dificultăţile se pot manifesta numai în una dintre ariile de abilităţi menţionate sau le pot cuprinde pe toate.

Tulburarea specifică de învăţare a cititului

Este caracterizată prin deficit important al achiziţionării cititului, sub aşteptările vârstei cronologice şi gradului de inteligenţă a copilului, în absenţa unei tulburări senzoriale (vizuale, auditive), a unei tulburări emoţionale, a întârzierii mintale sau a unei cauze externe precum dezavantajele economice sau culturale sau instrucţiei necorespunzătoare. Copiii prezintă afectarea abilităţii de citire orală, de înţelegere a textului citit, de recunoaştere a cuvintelor citite şi de redare orală a textului. Aceşti copii pot prezenta în antecedente tulburări de limbaj şi  au, de obicei, un nivel  al inteligenţei situat între 75-85. De asemenea, pot fi prezente şi dificultăţi motorii de coordonare fină.

Presiunile familiei şi competiţia şcolară pot agrava deficitul şi pot duce la apariţia şi a altor manifestări, precum cele emoţionale sau de comportament iar asocierea unui alt deficit senzorial accentuează această tulburare.

Tulburarea specifică de învăţare a scrisului

Învăţarea scrisului de către copiii care suferă de această tulburare se face sub aşteptările vârstei cronologice şi nivelului lor de inteligenţă, fără să existe o cauză demonstrabilă la nivel senzorial (vizual, auditiv), o tulburare emoţională sau întârziere mintală şi nici dezavantaje economice, culturale sau o instrucţie inadecvată.

Copiii se exprimă în scris cu greşeli de exprimare, gramaticale, de punctuaţie şi de organizare a frazei, grafica este defectuoasă, cu litere prost desenate, greu lizibile, deformate, răsucite, inversate, uneori mixturi de litere mari şi mici, omisiuni de litere, ordonarea incorectă a literelor în cuvânt sau a cuvintelor în frază. Folosirea verbelor şi a pronumelor este defectuoasă, sintaxa simplificată, compunerile lor sunt scurte, sărace în conţinut, fără introducere, cu sfârşit brusc, fără descrierea personajelor sau a acţiunii.

Evaluarea, la fel ca şi în cazul celorlalte tulburări de acest tip, se face prin aplicarea testelor standardizate de apreciere a acurateţii scrisului (formularea corectă a propozitiilor şi frazelor) şi înţelegerii textului. Deficitul interferă semnificativ cu învăţarea celorlalte activităţi şcolare sau activităţi cotidiene care necesită scrisul corect sintatactic şi morfologic.

Tulburarea specifică de învăţare a calculului matematic

Copiii prezintă dificultăţi în achiziţionarea capacităţii de calcul matematic, în învăţarea denumirii numerelor, scrierea lor, înţelegerea conceptelor de adunare şi scădere, inacurateţea calculului, nevoie persistentă de ajutor suplimentar (numărat pe degete etc.), strategii de ajutor (grupare, adunare în loc de înmulţire, numărare etc.), învaţă cu greutate tabla înmulţirii. Capacitatea de calcul matematic, măsurată prin teste standard, este semnificativ mai mică în raport cu vârsta cronologică, gradul de inteligenţă şi educatia copilului.

Acest deficit nu este determinat de o cauză senzorială obiectivabilă (vizuală, auditivă), de o tulburare emoţională sau întârziere mintală şi nici de o cauză externă cum ar fi nivelul socioeconomic sau  instrucţia inadecvată şi interferă semnificativ cu performanţa şcolară sau activităţile cotidiene care necesită aptitudini matematice. Asocierea unui alt deficit senzorial accentuează tulburarea de învăţare a calculului matematic.

Pentru acest grup de tulburări, nu există tratament specific. Copiii pot beneficia de instrucţie individuală, sub îndrumarea familiei şi, în funcţie de dimensiunea deficitului, a unui psihopedagog, defectul dispărând în timp. Numai în formele severe, în care există şi tulburări senzoriale, copiii necesită orientare către şcolile speciale.

Dr Simona Druga

Psihiatru copii si adolescenti

Tulburarea specifică de dezvoltare a limbajului expresiv

Copiii cu această tulburare prezintă un vocabular redus în raport cu vârsta şi nivelul de dezvoltare, dificultăţi de comunicare prin intermediul cuvintelor, au o incapacitate de exprimare prin cuvinte care variază de la imposibilitatea  totală  de  pronunţie a unui cuvânt până la pronunţia de cuvinte sau sunete izolate, propoziţii scurte şi incomplete. Comunicarea non-verbală se situează la nivelul corespunzător vârstei şi, de asemenea, nu sunt prezente afectări neurologice.

Părinţii spun despre copilul lor că „ştie tot, înţelege tot, dar nu vorbeşte la fel de mult ca alţi copii de vârsta lui”. Puţini dintre aceşti copii au un nivel intelectual scăzut, ei prezintă doar un ritm mai lent de dobândire a abilităţilor de exprimare verbală pe fondul unui pattern normal de dezvoltare.

Adesea, aceşti copii pot prezenta şi alte tipuri de tulburări de învăţare: de achiziţie a scrisului şi cititului şi tulburări de dezvoltare a coordonării motorii dar acestea devin evidente, mai frecvent, odată cu intrarea în colectivitate.

Dacă nu se intervine în mod adecvat şi de la vârste cât mai mici pentru stimularea limbajului, copiii pot dezvolta ulterior şi alte tipuri de tulburări: tulburări de opoziţie, tulburări anxioase şi/sau depresive.

Tulburarea specifică de dezvoltare a limbajului receptiv

Forma izolată, numai de afectare a limbajului receptiv, există la un număr foarte mic de  copii deoarece, datorită incapacităţii de înţelegere a limbajului vorbit este afectată şi exprimarea verbală. Astfel, cel mai frecvent este formulat diagnosticul de tulburare mixtă de dezvoltare a  limbajului receptiv şi expresiv, cu specificaţia predominant receptiv (sau expresiv).

Copiii cu această tulburare prezintă un vocabular sărac, o capacitate scăzută de înţelegere a limbajului vorbit de către cei din jur, nu înţeleg sensul explicaţiilor sau al întrebărilor, nu înţeleg sensul cuvintelor, al prepoziţiilor (în, pe, sub), devin confuzi atunci când li se dau doar instrucţiuni verbale, neînsoţite de gesturi, au dificultăţi în a-şi însuşi sau a se raporta la noţiuni legate de spaţialitate sau temporalitate (momentele zilei, lunile anului, anotimpurile etc.).

Părinţii se plâng adesea că „pare că nu este atent la ceea ce-i spun, vorbeşte şi răspunde fără sens şi fără legătură cu ceea ce-l întreb, parcă vorbesc cu el pe altă limbă, dacă îi vorbesc când este cu spatele la mine, nu înţelege ce-i cer”. Frecvent, această incapacitate de înţelegere a cuvintelor este confundată cu lipsa de atenţie, cu opoziţionismul sau cu deficitul cognitiv deşi copiii au un nivel normal al inteligenţei şi al comunicării non-verbale.

 Tulburarea specifică de dezvoltare a vorbirii articulate (tulburare fonologică)

Copiii prezintă dificultăţi în pronunţia cuvintelor sau a unor anumite sunete, erori în producerea, utilizarea sau organizarea sunetelor, cum ar fi, substituiri ale unui sunet cu altul (utilizează sunetul „t” în loc de sunetul „k”, „l” în loc de „r”) sau omisiuni de sunete, cum ar fi consoanele finale.

Aceste dificultăţi fonologice nu se datorează unei tulburări neurologice sau senzoriale dovedite ci, mai degrabă, pot apărea prin mişcări inadecvate ale musculaturii articulatorii (poziţionarea incorectă a zonei velo-palatine, nazalizarea sunetului, prin contractura anormală a laringelui, în timpul pronunţiei).

Pentru toate aceste tulburări, se recomandă o evaluare complexă neuropsihiatrică şi psihologică, cunoaşterea mediului de viaţă al copilului şi a relaţiilor intrafamiliale pentru a se exclude eventuale cauze în care tulburarea de limbaj este doar un simptom (tulburări de spectru autist – de multe ori, întârzierea în dezvoltarea limbajului poate fi un semnal de alarmă care determină diagnosticul precoce de autism, tulburări din sfera ORL, afecţiuni neurologice). Tratamentul eficient combină terapia logopedică cu tratamentul neurotrofic pentru  stimularea abilităţilor de limbaj (în cazul întârzierii în dezvoltarea limbajului expresiv şi/sau receptiv) şi cu consilierea familiei, a cărei implicare în procesul terapeutic, constituie elementul cheie pentru o evoluţie pozitivă.

Dr. Simona Drugă

Psihiatru copii şi adolescenţi