menu trigger  menu trigger
Luni - Vineri 10:00 - 19:00Sambata si Duminica - INCHIS+40770 334 261office@mindtherapycenter.roBucuresti, Sector 6Calea Plevnei 222, Etaj 1

Depresia la copil si adolescent

Particularităţile neurodezvoltării la copil influenţează şi modifică aspectul clinic al manifestărilor depresive la acest grup de vârstă. De aceea, cel mai important lucru în cazul depresiei la copil şi adolescent este reprezentat de corelarea simptomatologiei cu vârsta copilului. Acest aspect relevă diferenţe în diagnosticarea corecta a  tulburării, în special la copiii mici.

La copilul mic depresia poate lua forma agitaţiei sau apatiei, iritabilităţii sau refuzului alimentaţiei, deseori acest comportament fiind interpretat de către părinţi sau educatori drept opoziţionism sau răsfăţ. Copilul plânge şi ţipă cu uşurinţă, stagnează în greutate, are uneori dureri abdominale, diaree, vărsături, enurezis sau encoprezis, pare nemulţumit, în nesiguranţă şi nefericit, râde şi zâmbeste rareori. Adesea jocul este distructiv, „aruncă tot”, rupe sau sparge şi obiecte care nu-i aparţin. Anamneza relevă neglijare afectivă, lipsa unor îngrijiri adecvate sau abuz (fizic ,psihic sau sexual).

Statusul depresiv la şcolar este caracterizat prin tulburări vegetative însoţite de anxietate, scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei, copilul pare „fără chef”, iritabil, fără chef de joacă, preferă să stea singur, îi repede pe ceilalţi dacă îl deranjează, „se retrage într-un colţ”,”plânge neputincios” sau dimpotrivă devine violent „tipă, loveşte sau vorbeşte urât”, scad performanţele şcolare şi poate apărea refuzul şcolar. Tentativele de suicid sunt foarte rare la această vârstă deşi, întrebaţi fiind, afirmă „că vor să moară”.

Copiii nu folosesc termenul de trist sau deprimat ci, atunci când sunt întrebaţi despre interesul pentru activităţile zilnice care le făceau plăcere înainte, ei afirmă:că „nu au chef”, că „se plictisesc” sau că nu le mai place ce făceau;

Anxietatea poate însoţi frecvent manifestările depresiei la copil, aşa cum şi depresia este prezentă în criteriile tulburării anxioase.

La copiii mari şi adolescenţi depresia îmbracă forme similare cu cea de la adulţi, deoarece aceştia pot recunoaşte şi înţelege că sunt depresivi, acuzele frevente fiind: modificarea somnului, a apetitului, creştere sau scădere în greutate, scăderea gradului de implicare în activităţi sociale, familiale, recreative, dispoziţie tristă, capacitate scăzuta de concentrare, gânduri sau acţiuni legate de moarte. Ideile suicidare sunt adesea prezente, precum şi tentativele de suicid.

Depresia poate avea consecinţe grave asupra funcţionării sociale, familiale şi academice a copilului. De aceea, recunoaşterea şi intervenţia precoce sunt esenţiale.

Abordarea terapeutică a depresiei la copil include tratament psihofarmacologic, psihoterapie şi consilierea familiei, îndrumare pentru prevenirea recăderilor.

Dr Claudia Chivu

Psihiatru

CONTINUE READING

TULBURĂRILE DE SOMATIZARE LA COPIL ŞI ADOLESCENT

Nu de puţine ori, în serviciile de pediatrie se întâlnesc cazuri în care  copiii  reclamă diverse acuze şi care, în urma examinării clinice şi paraclinice, se constată că nu  au nici un suport organic clar, care ar putea explica simptomatologia. De multe ori ei sunt externaţi cu un diagnostic „umbrelă” : „tulburări neurovegetative la pubertate sau adolescenţă”, uneori cu indicaţia unui consult psihiatric.

Aceşti copii acuză de obicei: cefalee, fatigabilitate, dureri musculare, dureri abdominale sau tulburări de vedere. Toate aceste acuze sunt condiţionate psihogen (apar ca răspuns direct şi imediat  la  situaţii conflictuale, frustrante sau psihotraumatizante), au caracter atipic, depind de prezenţa anturajului (apar şi se desfăşoară numai în prezenţa altor persoane implicate afectiv) şi pot fi influenţate prin persuasiune sau prin atitudinea anturajului (pot fi amplificate, atenuate, modificate, făcute să dispară sau  reproduse  prin sugestie).

Cele mai frecvente manifestări somatoforme la copil sunt durerea abdominală recurentă  şi disfuncţia corzilor vocale.

            Disfuncţia corzilor vocale   se datorează spasmului corzilor vocale, care induce îngustarea glotei, determinând simptome care mimează astmul acut. În unele cazuri există chiar un istoric de astm dar în prezent, copilul nu are simptome nocturne, localizarea wheezing-ului este în toracele superior şi gât,  valorile  gazelor  sangvine sunt normale iar laringoscopic nu există nici o modificare care să explice comportamentul. Aceste manifestări sperie familia, care solicită numeroase consulturi de specialitate şi investigaţii,  unele chiar invadante, iar copilul, în ciuda tuturor eforturilor, continuă să prezinte „crize de sufocare”. Consultul psihiatric va evidenţia trauma şi mecanismul de întreţinere al simptomatologiei.

Durerea abdominală recurentă apare în jurul vârstei de 5-6 ani la copii şi poate fi diferenţiată de durerea organică prin confirmarea etiologiei psihogene, amplificarea psihogenă (reacţie exagerată la durere), beneficiul secundar (absenteism şcolar, hiperprotecţie parentală), răspunsul pozitiv la placebo sau la persuasiune, amplificarea în prezenţa anturajului.

În stabilirea diagnosticului pozitiv se vor efectua investigaţii pentru a elimina etiologia: toxică, infecţioasă, parazitară, inflamatorie, traumatică, tumorală a simptomelor digestive, senzitive şi neurologice (probe hematologice, urinare, digestive, EEG, CT, examen ORL şi oftalmologic).

Obiectivele terapeutice principale vizează psihotrauma ca factor etiologic principal. Astfel, în prim plan se află intervenţia psihoterapeutică individualizată, urmată de consilierea familiei pentru oferirea suportului afectiv.Tratamentul farmacologic cu doze mici de antidepresive sau anxiolitice va fi adaptat în funcţie de severitatea tulburărilor.

Dr Claudia Chivu

Psihiatru

CONTINUE READING

Tulburări de spectru autist

TSA reprezinta tulburari de neurodezvoltare, care face parte, conform manualului de diagnostic DSM IV, din grupul tulburărilor pervazive de dezvoltare care cuprind : autismul infantil, tulburarea Asperger, tulburarea dezintegrativă a copilăriei, sindromul Rett şi tulburarile pervazive de dezvoltare nespecificate sau autismul atipic. Manifestările TSA pot fi observate înaintea vârstei de 3 ani şi implică afectarea abilităţilor de limbaj, comunicare şi relaţionare socială ale copilului. Totodată, copiii pot prezenta comportamente repetitive şi lipsa jocului imaginativ. De cele mai multe ori, părinţii observă, în jurul vârstei de 2-3 ani, atitudinea indiferentă a copilului care se poartă de parcă „nu aude” atunci cand este strigat, nu priveşte în ochi, nu se joacă cu alti copii, nu vorbeşte şi nici nu foloseşte gesturi pentru a-şi face cunoscute dorinţele, prezintă mişcări stereotipe (flutură mâinile, se învârt, se leagănă, ţopăie, merg pe vârfuri) şi pare interesat mai mult de anumite părţi ale jucăriilor decât de a iniţia un joc cu sens.

Primele semne ale tulburării devin evidente în jurul vârstei de 12 luni; la 18 luni, părinţii încep să se îngrijoreze şi solicită evaluarea din partea unui specialist în jurul vârstei de 2 ani.

Astfel, pentru identificarea cât mai precoce a TSA, au fost menţionate câteva semne, a căror prezenţă la un copil, constituie un semnal de alarmă şi instituie necesitatea pentru o evaluare globală a dezvoltării:

  • Până la 12 luni: nu gângureşte, nu arată şi nu utilizează gesturi pentru a-şi face cunoscute dorinţele
  • Până la 18 luni: nu pronunţă nici un cuvânt cu sens
  • Până la 24 luni: nu pronunţă propoziţii simple – 2 cuvinte – în mod spontan
  • Orice pierdere a abilităţilor de limbaj sau a celor de relaţionare socială, la orice vârstă
  • Lipsa privirii ochi în ochi
  • Lipsa exprimării bucuriei
  • Lipsa împărtăşirii plăcerii sau interesului
  • Lipsa de răspuns la propriul nume
  • Lipsa coordonării privirii, expresiei faciale, gesturilor cu sunetele
  • Mişcări şi posturi repetitive ale corpului
  • Mişcări repetitive cu obiectele

Pentru stabilirea diagnosticului nu există investigaţii de laborator specifice. Evaluarea comportamentelor şi a abilităţilor copilului pe baza unor scale de diagnostic standardizate, examinarea fizică, neurologică şi observaţia directă a copilului de către specialist sunt instrumentele principale ale unui diagnostic corect. Totuşi, pentru excluderea altor tulburări în al căror tablou clinic pot apărea simptome de tip autistic (ca, de exemplu, sindromul X fragil, tulburări genetice metabolice, tulburarea de dezvoltare a limbajului expresiv şi/sau receptiv, întârzierea mintală, tulburări senzoriale) se pot efectua: audiograma, teste de sânge şi urină pentru screening metabolic, teste genetice, EEG, CT, RMN.

Diagnosticul la o vârstă cât mai mică şi iniţierea precoce a unui tratament adecvat, bazat pe intervenţii educative timpurii, sunt punctele cheie ale intervenţiei în cazul unui copil cu TSA. Intervenţiile farmacologice şi cele nonfarmacologice, comportamentale, trebuie să fie complementare şi individualizate.

Dr Claudia Chivu

Psihiatru

CONTINUE READING

ADHD- Perturbarea activitatii si atentiei

Tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie (ADHD), este o tulburare neuropsihiatrică relativ frecventă, ale cărei simptome devin observabile încă din perioada de preşcolar sau şcolar mic şi, care, netratată, poate genera o serie de comportamente disfuncţionale şi patternuri emoţionale cu impact negativ asupra performanţelor academice şi relaţiilor interpersonale la adolescent şi adult.

Tulburarea este mai frecventă la băieţi decât la fete, principalele manifestări clinice fiind reprezentate de inatenţie, hiperactivitate şi impulsivitate, observabile înaintea vârstei de 7 ani. Unii copii pot prezenta toate cele trei tipuri de simptome, în timp ce, la alţii, predomină fie neatenţia, fie hiperactivitatea şi impulsivitatea.

În cazul ADHD tipul predominant cu inatenţie, copilul are dificultăţi în a urmări instrucţiunile, nu-şi poate menţine atenţia asupra sarcinilor şcolare sau activităţilor de joc, pierde lucruri care-i sunt necesare pentru diverse activităţi, adesea pare că este cu mintea în altă parte şi că nu ascultă când i se vorbeşte direct, nu reuşeşte să acorde atenţia cuvenită detaliilor sau face greşeli din neatenţie, are adesea dificultăţi în organizarea sarcinilor şi activităţilor, este dezordonat, neglijent, uituc şi distractibil, trecând de la o activitate la alta, fără a reuşi să le finalizeze.

Copilul cu ADHD tipul predominant cu hiperactivitate si impulsivitate este într-o continuă mişcare, se foieşte permanent pe scaun, aleargă sau se caţără, acţionează ca şi când „ar fi în priză”, pare că acţionează înainte să gândească, este incapabil să se joace în linişte şi să-şi aştepte rândul în activităţile de grup, vorbeşte excesiv de mult şi întrerupe conversaţiile celorlalţi, răspunde la întrebări înainte ca acestea să fi fost formulate, la şcoală fiind incapabil să stea în banca liniştit sau să răspundă doar atunci când i se cere.

Multe dintre simptomele ADHD pot trece neobservate sau sunt pur şi simplu ignorate, până când copilul ajunge la şcoală, unde comportamentul său este etichetat de către învăţători ca diferit de al celorlalţi copii – „poate, dar nu vrea”.

Deşi manifestările clinice pot fi cu uşurinţă identificate de către majoritatea persoanelor din jurul acestor copii, diagnosticul ADHD este stabilit cu exactitate doar de medicul specialist psihiatru, în urma unei evaluări complexe, pe baza informaţiilor obţinute direct de la copil, părinţi şi educatori, respectând criterii bine structurate cuprinse în manualele de diagnostic DSM-IV si ICD-10 şi rezultatele testelor de diagnostic specifice pentru această tulburare.

Deoarece simptomele ADHD apar înainte de vârsta de 7 ani, diagnosticul precoce este deosebit de important, pentru a iniţia strategii de intervenţie menite să prevină accentuarea acestora şi evoluţia spre agresivitate, tulburare opoziţional sfidătoare sau de conduită. Hiperactivitatea şi incapacitatea de concentrare, pot genera probleme serioase odată cu intrarea în primul an de şcoală, când temele şi noile cerinţe de disciplină pot declanşa crize de furie, scăderea încrederii în sine, relaţii tensionate atât cu copiii de aceeaşi vârstă cât şi cu educatorii şi părinţii, scăderea performanţelor şcolare şi chiar dificultăţi de învăţare.

În funcţie de severitatea simptomelor şi de măsura în care acestea influenţează funcţionarea copilului în mediul familial, social şi şcolar, medicul poate decide administrarea de medicamente cu scopul îmbunătăţirii atenţiei şi diminuării gradului de hiperactivitate.

Pe lângă medicaţie, este mult mai importantă, însă, construirea suportului familial şi educaţional care să antreneze copilul într-un program de terapie comportamentală cu reguli clare şi măsuri psihologice care urmăresc dezvoltarea atenţiei şi a capacităţii de concentrare, reducerea comportamentului agresiv, dezvoltarea competenţelor sociale, creşterea încrederii în sine şi îmbunătăţirea performanţelor şcolare.

 

Dr Claudia Chivu

Medic Psihiatru

CONTINUE READING