Tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie (ADHD), este o tulburare neuropsihiatrică relativ frecventă, ale cărei simptome devin observabile încă din perioada de preşcolar sau şcolar mic şi, care, netratată, poate genera o serie de comportamente disfuncţionale şi patternuri emoţionale cu impact negativ asupra performanţelor academice şi relaţiilor interpersonale la adolescent şi adult.

Tulburarea este mai frecventă la băieţi decât la fete, principalele manifestări clinice fiind reprezentate de inatenţie, hiperactivitate şi impulsivitate, observabile înaintea vârstei de 7 ani. Unii copii pot prezenta toate cele trei tipuri de simptome, în timp ce, la alţii, predomină fie neatenţia, fie hiperactivitatea şi impulsivitatea.

În cazul ADHD tipul predominant cu inatenţie, copilul are dificultăţi în a urmări instrucţiunile, nu-şi poate menţine atenţia asupra sarcinilor şcolare sau activităţilor de joc, pierde lucruri care-i sunt necesare pentru diverse activităţi, adesea pare că este cu mintea în altă parte şi că nu ascultă când i se vorbeşte direct, nu reuşeşte să acorde atenţia cuvenită detaliilor sau face greşeli din neatenţie, are adesea dificultăţi în organizarea sarcinilor şi activităţilor, este dezordonat, neglijent, uituc şi distractibil, trecând de la o activitate la alta, fără a reuşi să le finalizeze.

Copilul cu ADHD tipul predominant cu hiperactivitate si impulsivitate este într-o continuă mişcare, se foieşte permanent pe scaun, aleargă sau se caţără, acţionează ca şi când „ar fi în priză”, pare că acţionează înainte să gândească, este incapabil să se joace în linişte şi să-şi aştepte rândul în activităţile de grup, vorbeşte excesiv de mult şi întrerupe conversaţiile celorlalţi, răspunde la întrebări înainte ca acestea să fi fost formulate, la şcoală fiind incapabil să stea în banca liniştit sau să răspundă doar atunci când i se cere.

Multe dintre simptomele ADHD pot trece neobservate sau sunt pur şi simplu ignorate, până când copilul ajunge la şcoală, unde comportamentul său este etichetat de către învăţători ca diferit de al celorlalţi copii – „poate, dar nu vrea”.

Deşi manifestările clinice pot fi cu uşurinţă identificate de către majoritatea persoanelor din jurul acestor copii, diagnosticul ADHD este stabilit cu exactitate doar de medicul specialist psihiatru, în urma unei evaluări complexe, pe baza informaţiilor obţinute direct de la copil, părinţi şi educatori, respectând criterii bine structurate cuprinse în manualele de diagnostic DSM-IV si ICD-10 şi rezultatele testelor de diagnostic specifice pentru această tulburare.

Deoarece simptomele ADHD apar înainte de vârsta de 7 ani, diagnosticul precoce este deosebit de important, pentru a iniţia strategii de intervenţie menite să prevină accentuarea acestora şi evoluţia spre agresivitate, tulburare opoziţional sfidătoare sau de conduită. Hiperactivitatea şi incapacitatea de concentrare, pot genera probleme serioase odată cu intrarea în primul an de şcoală, când temele şi noile cerinţe de disciplină pot declanşa crize de furie, scăderea încrederii în sine, relaţii tensionate atât cu copiii de aceeaşi vârstă cât şi cu educatorii şi părinţii, scăderea performanţelor şcolare şi chiar dificultăţi de învăţare.

În funcţie de severitatea simptomelor şi de măsura în care acestea influenţează funcţionarea copilului în mediul familial, social şi şcolar, medicul poate decide administrarea de medicamente cu scopul îmbunătăţirii atenţiei şi diminuării gradului de hiperactivitate.

Pe lângă medicaţie, este mult mai importantă, însă, construirea suportului familial şi educaţional care să antreneze copilul într-un program de terapie comportamentală cu reguli clare şi măsuri psihologice care urmăresc dezvoltarea atenţiei şi a capacităţii de concentrare, reducerea comportamentului agresiv, dezvoltarea competenţelor sociale, creşterea încrederii în sine şi îmbunătăţirea performanţelor şcolare.

 

Dr Claudia Chivu

Medic Psihiatru