Această tulburare face parte din grupul tulburărilor comportamentale şi emoţionale cu debut în copilărie şi adolescenţă alături de ADHD şi tulburarea de conduită.

La vârste mici, tulburarea se manifestă prin crize de furie, incapacitatea de a respecta regulile, toleranţă scăzută la frustrare (plânge şi ţipă dacă nu i se face pe plac, dacă nu i se cumpără de doreşte), agresivitate (loveşte sau bate membrii familiei, trânteşte uşi, loveşte cu picioarele în mobilă). Copilul este “încăpăţânat, pare tot timpul nemulţumit şi gata de ceartă, “face numai ce vrea el”, dă vina pe ceilalţi pentru propriile greşeli, este respins de copiii de aceeaşi vârstă deoarece le strică jocurile sau jucăriile, îi impinge sau îi loveşte.

 

Particularităţi ale dezvoltării comportamentului social la copil

În jurul vârstei de 3-4 ani copilul începe să înţeleagă simpatia şi empatia, începe să dorească să placă şi să-i mulţumească pe ceilalţi. Totodată, începe să înţeleagă când a greşit el sau ceilalţi, învaţă că există consecinţe ale comportamentelor sale şi dobândeşte, cu timpul, capacitatea a-şi controla emoţiile în situaţii frustrante. Astfel, crizele de furie devin mai rare, copilul nu mai plânge „chiar din orice” şi începe să-şi exprime verbal emoţiile, devenind capabil să se conformeze normelor sociale corespunzătoare vârstei.

Aceste abilităţi şi deprinderi se dezvoltă treptat şi sunt influenţate de evenimentele zilnice din viaţa copilului. Uneori, o dificultate aparent nesemnificativă pentru adulţi poate provoca un regres emoţional al copilului, care se poate exprima prin modificări în comportamentul acestuia.

Modalitatea în care copilul învaţă să răspundă acestor situaţii depinde şi de trăsăturile înnăscute ale copilului dar şi de comportamentele învăţate în familie. Unii dintre copii se retrag, se izolează în faţa frustrării, alţii acuză, se ceartă, stârnind conflictul iar modalitatea în care adulţii reacţionează în faţa acestor manifestări le poate întări sau nu aceste comportamente ca şi modalitate ulterioară de răspuns la situaţii similare.

Când „ai crescut, eşti mare şi deja mergi la grădiniţă”, lumea socială se extinde, aşteptările celor mari încep să crească şi, totodată, în mod paradoxal, să se restrîngă la tipare impuse de „normele sociale”. „Bunul simţ comun”nu mai acceptă cu indulgenţă „năzdrăvăniile” care poate, altădată, stârneau râsul. Se aşteaptă de la copil să cunoască diferenţa între „bine” şi „rău”, între „ce-i aparţine lui” şi „ce aparţine altuia”. Generozitatea şi lipsa de egoism devin valori şi recompense, la fel şi posibilitatea de a uita şi a ierta greşelile celorlalţi.

Unii dintre copii au tendinţa de a-şi exprima emoţionalitatea mai mult decât alţii şi adesea intră în conflict cu ceilalţi. Această variantă a normalităţii poate totuşi, după o anumită perioadă, să producă disconfort atât copilului în cauză dar şi celorlalţi iar persistenţa acesteia poate determina ulterior serioase disfuncţii sociale.

Copiii cu manifestări de tip opoziţionist au dificultăţi în a respecta regulile, se înfurie uşor, îi enervează pe ceilalţi în mod constant, uneori intenţionat, îi învinovăţesc pe alţii pentru propriile greşeli şi ajung să intre, frecvent, în conflicte cu părinţii, cu adulţii de referinţă din afara familiei sau cu copiii de aceeaşi vârstă.

Comportamentele de opoziţie sunt, în anumite limite, normale – de ex., mulţi copii de 3 ani prezintă crize de furie intense care devin destul de rare în jurul vârstei de 4-5 ani (frecvenţa scade de la câteva crize zilnice la 1 maxim 2 pe săptămână sau chiar mai rar).

Putem spune chiar, că aceste comportamente, în perioada 3-5 ani, sunt considerate fireşti, făcând parte din „criza de opoziţie” fiziologică – perioada lui „Ba nu!”, „Eu singur”, „Aşa vreau eu”, „Nu!” sau „Nu vreau!”, însoţite de manifestări „severe” şi foarte greu de ignorat de către adulţi: bătut din picior, tăvălit pe jos, crize de furie cu ţipete, lovit, aruncat cu obiecte. Deşi extrem de supărătoare, este important ca adulţii să nu perceapă aceste crize ca pe un mijloc intenţionat, provocator, sfidător prin care copilul încearcă să-şi „atingă scopurile” ci, mai degrabă, ca pe o nevoie de descoperire, afirmare, exersare a propriilor abilităţi.

Există, însă, copii la care aceste probleme sunt mai intense şi mai persistente şi chiar se agravează în timp, transformându-se din obişnuita criză în tulburare de opoziţie care modifică profund relaţionarea cu ceilalţi şi creează tensiuni atât intra-familiale cât şi în colectivitate.

                Cum recunoaştem tulburarea de opoziţie?

Trăsăturile unui copil cu tulburare de opoziţie pot fi grupate astfel:

– Copilul prezintă dintotdeauna sau de la 3-4 ani:

• crize de furie, uneori cu spasm al hohotului de plâns, care apare destul de frecvent;
• un temperament „mai iute” care se înfurie sau se ceartă uşor;
• incapacitatea de a respecta regulile, „un încăpăţânat de  mic/face numai ce vrea el”;
• pare tot timpul nemulţumit şi „pus pe ceartă”, îi învinovăţeşte pe ceilalţi pentru greşelile lui;
• este respins de ceilalţi copii pentru că le strică jocul sau nu respectă regulile jocului;
• când mai creşte începe să simtă resentimentele celor din jur şi comportamentul ostil se agravează: începe să facă rău cu bună-ştiinţă, să-i lovească pe ceilalţi pe furiş sau să le distrugă caietele sau obiectele personale;
• vrea să fie remarcat de educatori şi profesori şi ajunge să-i „pârască pe ceilalţi copii”, ceea ce îi atrage şi mai mult dezaprobarea celorlalţi;

– Copilul pare adesea a fi greu de controlat şi de dirijat. La vârsta de 4 ani nu respectă ora de somn sau de masă, „trebuie să-l chemi mereu pentru că nu vrea să vină când îi spui”. Refuză să mănânce şi are frecvente „crize de personalitate”. Tolerează cu greutate frustrarea – când este refuzat, adesea se înfurie şi plânge sau ţipă; părinţii spun adesea că refuză să-l ia la cumpărături, pentru că „dacă nu i se cumpără ce vrea, ţipă”. Mai târziu, pe la 6 ani, conflictele se centrează pe refuzul de a se pregăti pentru grădi/şcoală sau pentru rutinele zilnice (nu vine la masă atunci când îl chemi, refuză să se pregătească de culcare).

– În primii ani de viaţă, copilul pare mai „nervos”, uneori chiar loveşte, zgârie sau bate (loveşte cu picioarele în mobilă/uşă, zgârie mobila, trânteşte uşile). Când este certat sau când i se interzice ceva, „ridică mâna” la mama/bunica dar rareori se comportă astfel cu persoane străine.

– Când se află în afara casei, manifestările apar când doreşte o jucărie de la un alt copil sau când i se ia o jucărie. Frustrarea este urmată imediat de o reacţie nepotrivită care adesea este sancţionată de ceilalţi copii prin excluderea din joc.

Adulţii vor prezenta, în faţa acestui „copil obraznic, neascultător” un comportament critic, o atitudine severă, iritată, intolerantă, lipsită de afectivitate fapt ce nu va face decât să amplifice manifestările. În schimb, permisivitatea, atitudinea hiperprotectivă, neautoritară a adulţilor care pot deveni anxioşi ca reacţie la aceste manifestări, produc confuzie şi nesiguranţă copilului.

Recomandări pentru părinţi

• Observaţi cu atenţie copilul şi încercaţi să evaluaţi cât mai obiectiv situaţiile care îi creează dificultăţi
• Observaţi în ce momente apar comportamentele problematice (când este obosit, când i se refuză ceva, când este nevoit să împartă o jucărie cu un alt copil etc.)
• Stabiliţi reguli de comportament acasă, pe care le puteţi enunţa şi chiar reprezenta sub formă de imagini sugestive pentru copil
• Pentru un copil cu tulburare de opoziţie, consecinţele pozitive trebuie să fie cu mult mai frecvente decât cele negative –  observaţi aspectele „pozitive” ale copilului şi faceţi remarci pozitive frecvente la adresa acestora
• În timpul crizelor de furie, duceţi copilul într-un loc unde se poate linişti, fără a-l brusca sau a încerca să-l determinaţi să se liniştească
• Păstraţi-vă calmul – ameninţările, tonul ridicat, ridiculizarea, etichetarea nu vor face decât să crească opoziţia
• Atunci când este liniştit, discutaţi cu copilul despre comportamentele agresive, despre greşeli sau certuri şi ajutaţi-l să găsească alternative de reacţie în asemenea situaţii
• Menţineţi un „jurnal” zilnic al comportamentelor „bune şi rele” – astfel, veţi putea monitoriza progresele;
• Amintiţi-vă că scopul negativismului copilului nu este lipsa de respect. El încearcă să se afirme pe sine ca un individ separat, să ajungă la un echilibru între nevoia lui de independență şi nevoia de dependență.
• Păstrați-vă simțul umorului atunci când sunteţi în preajma copilului, folosiţi formulări amuzante – de ex: „Am nevoie de ajutor să pun jucăriile astea năzdrăvane în lumea cuminţeniei” mai degrabă decât „Strânge jucăriile!”
• Formulaţi întrebări deschise, în locul întrebărilor care vor necesita un răspuns de tip „da” sau „nu”. Copilul va spune, fără îndoială, „NU!”. De exemplu, în loc de „Vrei prăjiturica la gustare?” spuneţi „Pe care prăjiturică o vrei?”
• Evitați lupta pentru putere cât mai mult posibil. Flexibilitatea este utilă mai ales atunci când ştiţi că este important să deţineţi controlul – oferiţi copilului alternative, pentru că astfel este mult mai probabil să accepte ceea ce îi cereţi. De exemplu: „Acum trebuie să plecăm la grădi. Vrei să te încalţi singur sau ai nevoie de ajutorul meu?”
• Concentraţi-vă pe întărirea comportamentului dorit, mai degrabă decât pe atragerea atenției asupra comportamentului nedorit. De ex: „Îmi place când îi dai jucăria fratelui tău fără să vă certaţi” mai degrabă decât „Nu vă mai certaţi!”
• Fiţi fermi, atunci când trebuie să stabiliţi limite.
• Şi, cel mai important: nu uitaţi că toţi copiii au nevoie să parcurgă această etapă de independență, pentru a putea deveni adulţi care ştiu ce vor şi pot gândi pentru ei înșiși.

Dr.Simona Drugă

Medic psihiatru copii și adolescenți

Comunicarea cu copiii noştri este un aspect important pentru consolidarea relaţiilor cu ei. Petrecerea timpului cu copiii noştri şi acordarea de importanţă conversaţiilor cu ei sunt aspecte extreme de importante în dezvoltarea unor relaţii positive, bazate pe încredere. În acest sens nu cantitatea este necesară ci calitatea timpului acordat copiilor noştri. Un lucru important este să fim disponibili pentru copiii noştri. Atunci când copilul nostru ni se adresează sau vrea să ne arate ceva este important, atunci când putem face acest lucru, să ne oprim din ceea ce facem şi să petrecem un timp cu el. Este necesar să ne direcţionăm toată atenţia noastră către copilul nostru şi să-l ascultăm. Daca televizorul este deschis sau avem un ziar în mână, sau suntem preocupaţi de altă sarcină casnică, este recomandat ca să ne oprim din acea activitate în momentul respectiv. Acest lucru îi va arăta copilului că este important pentru noi şi îi va încuraja comportamentul de a veni să împărtăşească cu noi experienţele sale. Avand această experienţă şi dezvoltând acest sentiment de încredere în disponibilitatea noastră, îi va fi mai uşor să accepte în alte momente să aştepte când nu putem vorbi cu el şi nu va intensifica propriul comportament sau nu se va implica în încercări disperate de a ne atrage atenţia, fie ea negativă. Atunci când nu putem petrece timp cu el, este importat să-i spunem acest lucru şi să-i comunicăm momentul în care vom putea vorbi. (ex. “În momentul acesta am de terminat prăjitura, în 3 minute însă voi veni în camera ta să-mi povesteşti ce ai făcut. Ce crezi că ai putea să faci până atunci?”).

Care sunt abilităţile unui bun partener de conversaţie?

Comunicarea presupune doi parteneri. A fi un bun partener de conversaţie înseamnă să înveţi să fii un bun ascultător. Astfel poţi să utmăreşti ce spune celălalt şi să oferi informaţii adecvate fie pentru a-ţi exprima punctul de vedere, fie pentru a întreţine o conversaţie care poate deveni la un moment dat plictisitoare şi schimba subiectul de discuţie. Amintindu-le copiilor „Ascultă-mă!”, „Fii atent!” nu-i face întotdeauna atenţi la ce le spuneţi. Se întâmplă acest lucru deoarece „a asculta” nu este o abilitate uşoară. A dezvolta capacitatea de a asculta presupune ca mai multe abilităţi să fie achiziţionate.

• A te uita la persoana care vorbeşte
• A aştepta în linişte rândul în conversaţi
• A-ţi manifesta corporal interesul faţă de ceea ce comunică celălalt (ex. mişcări din cap)

Puteţi să-i ajutaţi pe copiii dvs. în exersarea abilităţilor mai sus menţionate, reamintindu-le regulile unui bun ascultător în activităţile pe care le faceţi zilnic cu ei şi care presupun a asculta şi a fi atent la ce spun ceilalţi.

1. Reamintiţi-le copiilor despre reguli înainte de a avea nevoie ca ei să vă asculte

Ex. “Am o surpriză pentru tine atunci când vei face linişte ţi-o voi putea spune”

“Uită-te la mine…Unde îţi sunt papucii?”

“Îţi voi citi o poveste. Trebuie să stai în linişte pentru a fi un bun ascultător!”

2. Lăudaţi-i atunci când sunt buni ascultători:

Ex. “Bravo, ai stat în linişte, asta te-a făcut un foarte bun ascultător”

“Bravo te uiţi la mine, imi dau seama că mă asculţi.”

“Grozav, ai ascultat tot ce am avut de spus!”

3. Fiţi specifici şi spuneţi-le ce nu au făcut bine atunci când nu au ascultat.

Ex. “Vorbeşti odată cu mine-acest lucru face dificil să înţelegi ceea ce spun. Regula este că vorbim pe rând.”

Am dori să ne oprim asupra două situaţii speciale legate de copiii dvs.: (1) Situaţia în care un copil este mai degrabă retras şi nu manifestă multe iniţiative în comunicare şi (2) Situaţia în care este nevoie să puneţi limite unui copil care întâmpină dificultăţi de a aştepta când vorbiţi la telefon sau sunteţi într-o conversaţie cu o altă persoană.

1. Cum putem creşte abilităţile şi încuraja iniţiativa de comunicare a copilului?

Aşa cum menţionam anterior o bună comunicare cu copilul nostru înseamnă să avem o bună relaţie cu el. Un copil care se simte înţeles, acceptat, care a dezvoltat o relaţie de încredere cu părinţii lui va fi mai degrabă dispus să vină să comunice cu ei. Este important în acest sens să reflectăm cum anume încurajăm dezvoltarea abilităţilor de comunicare cu copiii noştri.

Comportamente care pot bloca comunicarea:

• Multe înrebări prea vagi (ex. “Cum a fost?”) sau întrebări închise (ex. “Ţi-a plăcut?”, “Vrei să mai vii?”)
• Întreruperea copilului şi criticarea punctului lui de vedere (ex. “Nu-i frumos să spui asta. Mie chiar mi-a plăcut să merg acolo. Ar trebui să fii recunoscător că am fost”).
• Implicarea părintelui în comentarii foarte lungi, fără a ţine cont de părerea sau fără implicarea copilului;
• Continuarea propoziţiilor pentru copiii noştri sau formularea răspunsurilor pentru ei;
• Folosirea excesivă a umorului, poate deveni o sursă de evitatare a unei comunicări autentice;
• Alegerea unui mement în care copilul este interesat vădit de altceva (ex. joc nou, emisiune la TV);
• Urmărirea în conversaţie a interesului părintelului şi ignorarea aspectelor interesante văzute de copil (ex. Copil: “M-am jucat cu avionul azi la grădiniţă?” Părinte: “Doamna ce ţi-a zis legat de cum te-ai descurat la teme.”) . Copil: “N-a zis nimic. Şi Alex a primit avion.” Părinte: “Ce fişe aţi lucrat?”).
• Nu folosiţi comunicarea ca modalitate de pedeapsă. (ex “M-ai supărat nu mai vorbesc cu tine.”). Copilul când va fi supărat va face acelaşi lucru. Faceţi mai degrabă o regulă din a exprima ceea ce ne deranjează şi a discuta despre asta pentru a face lucrurile să fie mai bune.

Comportamente care susţin şi încurajează comunicarea

• Nu întrerupe – acordarea de atenţie şi ascultarea copiilor legat de ceea ce au ei de spus îmbunătăţeşte abilităţile lor de ascultare şi încurajează comunicarea;
• Petreceţi timp împreună– cu cât timpul pe care îl petreci cu copiii tăi este mai semnificativ cu atât calitatea interacţiunii cu ei va creşte. Acest lucru vă va permite să discutaţi împreună cu copiii despre activităţile pe care le faceţi împreună şi să creşteţi abilităţile de comunicare. Cititul de poveşti şi implicarea copiilor în povestirea a ceea ce au auzit este o activitate importantă pentru a creşte abilităţile de comunicare.
•  Fiţi autentic – manifestaţi entuziasm atunci când petreceţi timp cu copiii dvs. rătaţi-le că este un moment important pentru voi din zi.
• Manifestaţi răbdare – este nerealist să ne aşteptăm ca fiul/fiica noastră să poată exprima cu uşurinţă ceea ce i se întâmplă. Oferiţi-i suport copilului şi daţi-i timp copilului pentru a exprima ceea ce doreşte.

2. Cum putem dezvolta abilităţile unui copil de a-şi aştepta râdul în conversaţie?

Unii copii au nevoie de timp şi exerciţiu pentru a dezvolta abilităţile de a asculta şi aştepta rândul într-o conversaţie. Este important să-i învăţăm pe copii cum să întrerupă o conversaţie într-o manieră adecvată şi cum să dezvolte abilitatea de a se juca singur fără intervenţia părinţilor.

A le acorda atenţie copiilor atunci când întrerup conversaţia şi a le spune că este nepoliticos este insuficient pentru a-i face pe copii să aştepte. Dacă nevoia copiilor este de atenţie, atunci simpla atenţie pe care le-o acordaţi chiar într-o manieră negativă, sub formă de ceartă, le va menţine acest comportament. Dacă însă copiii nu au dezvoltate abilităţile de joc independent, este de asemenea dificil să rămână singuri până când vă eliberaţi dvs.

Este important să-i învăţăm pe copii să întrerupă într-o manieră adecvată o conversaţie. Putem să le spunem să încerce mai întâi să capteze atenţia fie întrebând politicos “Pot să-ţi spun ceva?”, fie printr-un gest sau atingere şi să aştepte până când ne uităm la ei şi le vorbim. Este important să-i încurajăm pe copii şi să fim expliciţi legat de faptul că trebuie să aştepte până ne uităm la ei şi le vorbim. Este important să fim realişti legat de faptul că la această vârstă timpul pe care copiii pot să-l petreacă aşteptând este limitat, de asemenea şi capacitatea de a ţine minte ce aveau de spus este redusă. Putem astfel continua fie rugându-i să ne spună pe scurt ce au să ne comunice. Dacă este un aspect urgent nu putem ocupa de el imediat, mai ales dacă sunt aspecte legate de siguranţa copiilor. Dacă sunt aspecte care pot fi gestionate mai târziu le putem spune că în momentul acesta nu putem vorbi, dar că de îndată ce vom termina vom discuta despre ce ne-au spus şi îi rugăm să aştepte. Putem să ne direcţionăm copii spre o activitate pentru a-i ajuta să aştepte şi putem să-i lăudăm legat de modul în care s-au descurcat.

Dacă fiul/fiica dvs. întâmpină dificultăţi de a se juca singur, atunci este important să dezvoltăm această abilitate. Puteţi începe acasă prin a stabili perioade din ce în ce mai lungi de a se juca singur. Puteţi să vă anunţaţi copilul că aveţi ceva de făcut şi vreţi să se joace singur. Dacă întâmpină dificultăţi căutaţi împreună ce poate să facă. Retrageţi-vă, şi reveniţi la un anumit interval de timp (în care ştiţi că ar putea să apară o dezangajare în joc sau dacă sesizaţi că fiul/fiica dvs. s-a plictisit) pentru a-l lăuda legat de modul în care se descurca şi-i a-i sugera cum ar putea dezvolta jocul. Dacă copilul ştie să citească ceasul puteţi să să-i arătaţi perioada care vreţi s-o petreacă jucându-se singur. Realizând un plan de exerciţii folosind situaţiile de interacţiune zilnică, puteţi să vă sprijiniţi copilul să dezvolte abilităţile de autonomie în joc şi comunicare eficientă.

Ştefana Kamenov (Dobre)

Psiholog clinician

Psihoterapeut

Abilitatea de a respecta regulile asociate unui anumit context social este o abilitate importantă pe care copiii dvs. o învaţă la această vârstă şi care-i ajută să se integreze cu succes la grădiniţă şi la şcoală şi să-şi facă prieteni.

Vă vom oferi informaţii cum să formulaţi reguli într-o manieră eficientă şi cum să-i ajutaţi pe copii să dezvolte abilitatea de a le respecta.

Ce este regula şi la ce o folosim?

Regula exprimă setul de comportamente adecvate într-un anumit   context social. Menirea lor este de a orienta copiii spre a realiza comportamentele aşteptate de la ei într-o anumită situaţie.

Există anumite situaţii care în mod particular solicită formularea unor reguli pentru copii:

• Siguranţa şi supravegherea (ex. mergi în magazin lângă mine);
• Violenţa îndreptată împotriva celorlalţi (ex. ai grijă ca mâinile şi picioarele tale să nu lovească pe nimeni);
• Igiena şi auto-îngrijirea (ex. te speli pe mâini înainte de masă);
• Abilităţile sociale (ex. foloseşti o voce plăcută, spui mulţumesc).

De ce sunt importante regulile?

Pentru o dezvoltare sănătoasă toţi copiii au nevoie să înveţe să facă   faţă frustrării şi să accepte limite.

Comportamentele problematice ale copiilor vă pot pune uneori în     dificultate ca părinţi.

Copiii cooperează mai bine şi sunt mult mai dispuşi să facă ceea ce le cerem dacă ştiu dinainte ceea ce se aşteaptă de la ei.

• Regulile pot fi un instrument important pentru a-i ajuta pe copii să dezvolte auto-controlul.

Respectarea unei reguli presupune dezvoltarea la copii a abilităţii de a planifica şi de a inhiba un anumit comportament atunci când li se cere sau se află într-o anumită situaţie.

La vârsta preşcolară, datorită imaturităţii generale a sistemului nervos, copiii dispun de un control redus al inhibiţiei şi implicit asupra propriului comportament. Acest lucru se remarcă în frecvenţa crescută cu care ei   manifestă reacţii comportamentale spontane, fără o analiză a consecinţelor. 

Prin repetare ei, regula este internalizată de către copii şi devine un instrument intern al copilului, care-l va ajuta să-şi auto-regleze propriul comportament într-o situaţie viitoare. 

• Regula este un instrument important pentru dezvoltarea abilităţilor socio-emoţionale

Ghidarea comportamentului copilului prin reguli este un factor important pentru dezvoltarea abilităţilor sociale.

Prin stabilirea şi discutarea cu copiii a regulilor asociate anumitor situaţii sociale, le oferim copiilor alternative competente de acţiona social şi îi sprijinim să se integreze cu succes în diferite contexte de viaţă.

Cum formulăm reguli eficiente?

Nu toate regulile pe care le formulăm sunt suficiente şi necesare pentru copii.

Regula de a dormi după masă sau a mânca tot spanacul din farfurie pot avea mai multă legătură cu nevoile şi îngrijorările părinţilor decât cele ale copiilor.

De asemenea, formularea unui număr prea mare de reguli poate fi de asemenea nefolositor.

Pe de o parte, un număr mare de reguli este dificil de monitorizat de părinte şi de copii, iar pe de altă parte un mediu mult prea strict, face destul de dificilă dezvoltarea autonomiei şi a iniţiativei personale.

Iată câteva aspecte practice legate de formularea regulilor:

• Întrebaţi-vă mai întâi dacă regulile pe care doriţi să le formulaţi sunt necesare.

Formulaţi reguli pornind de la problemele pe care le semnalaţi în relaţie cu copiii. Regula presupune o soluţie la aceste probleme. (ex. Dacă jucăriile rămân pe jos putem să călcăm pe ele şi să le stricăm. Regula este că jucăriile se pun la loc.)

• Stabiliţi un număr redus de reguli. 4-5 reguli sunt suficiente şi pot fi uşor de monitorizat şi de dvs.
• Discutaţi regulile cu copiii dvs.

Stabiliţi o întâlnire în care toţi membrii familiei să fie prezenţi. Găsiţi un moment care să nu se suprapună peste alte activităţi. (ex. în timpul emisiunii preferate a copiilor de la TV). Opriţi televizorul sau orice altă sursă de zgomot şi încercaţi pe cât posibil să nu răspundeţi la telefon sau să amânaţi convorbirea după terminarea discuţiei.

• Exprimaţi pe scurt care este motivul pentru care aţi solicitat întâlnirea.

„Eu şi tatăl vostru vrem să vorbim despre regulile familiei, reguli care ne vor ajuta ca lucrurile să meargă bine la noi în casă. O să dureze 10 minute. Este bine?”

• În cazul în care colaborarea cu copiii vă aşteptaţi să fie minimă şi ei să se opună, sau copiii sunt mult prea mici pentru a participa la formularea regulilor, exprimaţi dvs. care vor fi regulile familiei.

Fiecare regulă este important să fie clară şi să fie menţionată motivaţia pentru formularea ei.

Dacă abordaţi mai degrabă o strategie în care negociaţi regulile în familie, puteţi începe prin a enumera anumite situaţii problematice şi să solicitaţi soluţii pentru rezolvarea lor.

„Toată lumea devine supărată atunci când ţipăm unul la altul. Ce regulă ne-ar ajuta ca toţi să fim mulţumiţi?”

• Lăudaţi-vă copiii pentru participarea activă a copiilor la stabilirea regulilor.
• Este o idee bună ca părinţii să solicite părerea copiilor pentru fiecare regulă. ”Ce crezi despre asta? Îţi sună corect?”.

Dacă copiii au un sentiment puternic de revoltă asociat unei anumite reguli, este bine să discutăm înainte despre asta şi să găsim un compromis.

• Dacă copiii colaborează cu dificultate şi par să vină cu contraargumente mereu legat de reguli, atunci exprimaţi într-o manieră clară care vor fi regulile şi terminaţi discuţia.

Nu are nici un rost să vă implicaţi în discuţii interminabile despre reguli.

• Pentru a vă asigura că din acest moment copiii ştiu ce se aşteaptă de la ei, rugaţi-i la sfârşit să repete care vor fi regulile familiei.
• Aţi putea găsi util să afişaţi regulile într-un spaţiu vizibil al casei astfel încât să vă amintească tuturor care sunt regulile familiei.
• Pentru ca regulile să fie respectate este important ca ele să fie repetate şi întărite cu consecinţe, mai ales atunci când stabilim reguli noi şi le introducem pentru prima dată.

De asemenea, este important să ne lăudăm copiii de fiecare dată când îşi amintesc şi respectă regulile.

• Oferiţi-le timp şi posibilităţi de exersare copiilor pentru a învăţa o nouă regulă. 

Atunci când observaţi că fiul/fiica dvs. nu respectă regulile discutaţi despre aceasta. „Cristi, în momentul acesta ţipi. Care este regula noastră legat de vorbitul în casă? Te rog să mai repeţi odată folosind o voce plăcută.”

Conditii pentru formularea regulilor

1. Formulaţi regula în termeni pozitivi; spuneţi-le copiilor ce să facă şi ce vă aşteptaţi de la ei şi nu ce este interzis.

Formulare adecvată: La magazin pui în coş doar ce spune mama.

Regulă formulată inadecvat: Nu pune mâna pe nimic în magazin din ce nu avem nevoie. (această regulă nu-i spune copilului ce să facă)

2. Folosiţi cuvinte puţine şi propoziţii scurte.

Formulare adecvată: Vorbim pe rând.

Regulă formulată inadecvat: Este foarte urât ce faci. Asta arată lipsă de respect. Trebuie să-i respectăm pe ceilalţi şi să fim atenţi la ceea ce ne spun.

3. Stabiliţi consecinţe relevante pentru nerespectarea regulilor

Formulare adecvată: Pentru că nu ai strâns jucăriile, cele care au rămas pe covor le voi pune în cutie şi mâine nu te vei putea juca cu ele. Vom încerca mâine din nou să respecţi regula să strângi jucăriile.

Formularea inadecvată a regulii: Nu ai strâns jucăriile, ţi le iau şi nu le mai vezi. (această formulare prezintă doar sancţionarea comportamentului şi nu-l sprijină sau încurajează pe copil să-şi schimbe comportamentul).

4. Scoateţi în evidenţă beneficiile pentru respectarea regulii

Ex. Atunci când respectăm regulile în joc cu toţii ne simţim bine şi ceilalţi vor dori să se mai joace cu noi.

5. Lăsaţi copilului posibilitatea de a alege dacă respectă regula, copiii sunt mai dispuşi să colaboreze atunci când simt că control.

Ex. Regula este să punem jucăriile la loc. Tu alegi: ori alegi să le strângi şi asta înseamnă 5 minute îţi alegi un joc pe care-l facem împreună, sau alegi să le strâng eu şi atunci vei pierde 5 minute la TV.”

 

Bibliografie:

Markie-Dadds, C., Turner K.M.T, Sanders, M.R.,  (2010) Manualul de grup penrtu părinți Triple P Possitive Parenting, Triple P International Pty Ltd, Australia

 

 

Ştefana Kamenov (Dobre)

Psiholog clinician

Psihoterapeut