Ticurile sunt considerate o tulburare comună pe parcursul dezvoltării şi sunt definite ca fiind mişcări sau vocalizări bruşte, rapide, recurente, neritmice, care reproduc un act motor sau vocal normal. S-a estimat că, aproximativ unul din cinci copii a avut un tic la un moment dat în primii 10 ani de viață, deşi datele exacte de epidemiologie sunt limitate.

În majoritatea cazurilor, ticurile apar la un copil de 5-7 ani (rareori mai mic de 3 ani) la care ne îngrijorează unele mişcări scurte şi bruşte, în principal la nivelul feţei şi al ochilor. Clipitul şi strâmbatul nasului sau al gurii sunt cele mai frecvente mişcări. Ele pot fi intensificate atunci când copilului i se cere să execute o sarcină pe care el o poate percepe mai dificilă sau atunci când este obosit. Aceste mişcări dispar în timpul somnului sau atunci când copilul este liniştit.

Ticurile pot fi uneori suprimate temporar de către copil, în mod voluntar, uneori câteva minute, ocazional chiar câteva ore, în timpul petrecut la grădiniţă. Acest lucru determină o avalanşă de mişcări acasă, când copilul va simţi nevoia să se detensioneze şi aceste manifestări pot dura chiar câteva ore.

Străduindu-se să controleze mişcările involuntare, copilul poate ajunge să nu mai fie foarte atent la activităţi, începe să aibă performanţe mai slabe sau pare dezinteresat şi profund afectat de tulburarea sa. Ticurile motorii şi vocale cronice se asociază, de obicei, cu ADHD, tulburări anxioase, tulburare obsesiv-compulsivă sau cu tulburări disruptive. Copiii cu ticuri cronice pot prezenta hiperactivitate şi inatenţie, anxietatea crescându-le comportamentul dezadaptat, ticurile accentuându-se concomitent cu neliniştea motorie.

Abordarea terapeutică a copiilor cu ticuri este complexă, individualizată şi variază în funcţie de particularităţile şi severitatea fiecărui caz în parte. În formele uşoare, tranzitorii, este eficientă consilierea familiei şi psihoterapia individuală. Formele cronice, motorii şi vocale au o evoluţie fluctuantă, cu perioade de ameliorare şi de agravare, în funcţie de evenimentele de viaţă; unele dintre acestea necesită şi tratament medicamentos pentru a obţine remisiune completă.

 

Recomandări pentru părinţi şi educatori

• Observaţi cu atenţie copilul şi încercaţi să evaluaţi cât mai obiectiv situaţiile care îi creează dificultăţi
• Nu certaţi copilul cu privire la ticuri, nu îl corectaţi şi nu îi atrageţi atenţia de câte ori acesta apare. Este bine să-l faceţi să conştientizeze prezenţa unui tic printr-o simplă remarcă, nu printr-un reproş: “Ai observat că atunci când colorezi, clipeşti mai des?”.
• Încurajaţi-l să-şi îndeplinească sarcinile fără să caute aprobarea dvs (să nu întrebe pe parcursul realizării unei activităţi: “E bine?”, „M-am descurcat?”). Îl lăsaţi să termine singur şi veţi corecta, împreună, la sfârşit.
• Nu oferiţi asigurări continue, liniştind copilul cu privire la aceste manifestări – colegii sau partenerii de joacă vor observa comportamentul dvs diferit şi, implicit, şi pe al lui
• Nu întrebaţi: „de ce faci aşa?” – copilul nu poate explica, pur şi simplu nu se poate abţine
• Ignoraţi prezenţa ticurilor şi nu vă gândiţi să condiţionaţi copilul cu privire la auto-control (nu stabiliţi pedepse sau consecinţe negative)
• Observaţi momentele în care observaţi că apar ticurile, intensitatea şi frecvenţa lor – pentru a putea identifica situaţiile în care devine vulnerabil
• Încurajaţi copilul să îşi exprime sentimentele: discutaţi despre felul cum ne simţim în diverse situaţii şi care pot fi modalităţile de exprimare a emoţiilor.
• Nu îi atrageţi atenţia în prezenţa altor persoane pentru manifestările legate de ticuri.
• Încurajaţi prietenia cu colegii, implicându-l în sarcini de grup, cu alţi 2-3 copii
• Acordaţi-i mai mult timp la activităţile care presupun efort mental susţinut sau limită de timp
• Descurajaţi imediat încercările celorlalţi copii de a-l ironiza sau imita, sancţionând aceste comportamente în mod ferm şi consecvent
• Atunci când copilul, de ex. clipeşte des, strânge din ochi, îşi freacă pleoapele, tuşeşte, îşi drege vocea, trage nasul observaţi dacă mişcările pot avea legătură cu starea emoţională a copilului – apoi puteti solicita un consult ORL sau oftalmologic iar dacă acestea exclud o cauză organică vă puteţi adresa psihologului/psihiatrului.

 

Dr. Simona Drugă

Medic psihiatru copii şi adolescenţi