Cautarea unor explicatii mai bune pentru dificultatile oamenilor a dus la adoptarea ideii ca familille sunt sisteme de indivizi aflati in interactiune unii cu altii, idee ce sta la baza terapiei sistemice de familie si cuplu.

Din momentul in care am inceput sa vedem copiii in contextul familiilor lor, s-a deschis o noua lume de posibilitati. Invitarea familiei sa participe impreuna in terapie a clarificat dificultatile si a dovedit cum membrii familiei sunt atat cei care intretin problema copilului cat si cei ce pot lucre impreuna pentru a o rezolva.

Uneori familiile se prezinta la terapie cu dificultati care, la prima vedere, par destul de evidente sau alteori sunt ascunse in etichete diagnostice descurajatoare si patternuri extreme de relationare si comportament. Cand familiile vin in terapie cu copiii, pentru terapeut exista tentatia de a ramane prins in detaliile problemei copilului, de parca ar fi sarcina lui sa le rezolve. Dar primele ipoteze – sau cele mai importante- pe care incearca sa si le formuleze un terapeut de familie pornesc de la intrebari ca: ‘’Ce anume din ceea ce fac membrii familiei ajuta la mentinerea simptomatologiei pacientului identificat?’’, “Cat de eficient colaboreaza parintii in abordarea problemelor copilului?”. Scopul nu este de a-i culpabiliza pe parinti ci de a vedea cat de eficient sau ineficient se organizeaza familia pentru a rezolva aceste probleme.

Unul din motivele care fac inevitabile conflictele dintre parinti este ca oamenii privesc parentajul din perspective diferite: unul dintre parinti poate sa reactioneze rapid, impulsiv iar celalalt sa se ingrijoreze mai mult; unul considera ca copiii au nevoie de protectie, celalalt ca trebuie sa fie cat mai independenti. In familiile cu o functionare armonioasa astfel de diferente permit parintilor conceperea unei abordari echilibrate a copiilor. Dar, din pacate, de multe ori, parintii ajung sa se impinga unul pe celalalt in pozitii extreme, ceea ce duce la subminarea eforturilor fiecaruia. Fireste, nu toti parintii sunt cate doi. Dar parintii singuri care au probleme cu copiii ajung la conflicte cu partenerii lor, cu fostii soti sau cu profesorii copilului.

Cuplurile in conflict au cea mai mare probabilitate, inca de la inceput, sa fie in dezacord asupra abordarii copiilor.

Un tipar obisnuit in cuplurile in care exista conflict marital este ca un parinte sa fie apropiat de copii in mod deschis, iar parintele distant sa fie foarte critic, chiar daca nu in mod explicit. Sotia care cauta apropiere emotionala, frustrata de distanta sotului, se apropie de copil. Copilul, sensibil la suferinta mamei, ramane prins in acest triunghi parinte-copil si incepe sa prezinte diverse dificultati/simptome. De aceea, cea mai comuna structura disfunctionala de familie este cea in care mama si copilul sunt supraimplicati iar tatal dezangajat. Terapeutul sistemic va aborda aceasta situatie incercand sa il atraga in centrul familiei pe parintele distant si apoi va incerca sa faca cuplul sa colaboreze si sa restabileasca granita generationala si rolurile adecvate in familie.

Parintii sunt insa si parteneri de cuplu si e o greseala sa crezi ca poti sa pui alaturi doi oameni nefericiti si sa-i impingi sa lucreze impreuna. Ca sa ajunga la esenta problemei, terapeutul trebuie sa dezvaluie si sa abordeze nefericirea cuplului si conflictul dintre soti.

Cuplurile care vin la terapie traiesc situatia cu emotii intense, pentru ca au investit o importanta stima de sine in succesul relatiei lor si se invinovatesc pentru ceea ce considera a fi un esec personal si nu o problema care necesita solutii.

In plus, in terapia de cuplu nu pot fi ignorate impactul relatiilor cu familia extinsa si expectatiile sociale. Cand partenerii formeaza un cuplu, pornind cu speranta si intentia de a-si lua un angajament de lunga durata unul fata de altul, poate vor fi surprinsi de impactul acestei decizii asupra familiilor lor de origine, ca si asupra altor sisteme la care participa, de exemplu asupra prietenilor. Este posibil sa descopere ca influenta familiilor de origine – legat de modificarea relatiilor, de valorile internalizate, asteptarile si perceptiile lor – poate constitui un obstacol pentru evolutia armonioasa a relatiei lor.

In concluzie, terapia de familie nu este o abordare singulara, ci o colectie variata de descoperiri, descrieri si prescrieri pentru terapia cu „sisteme”. Nu este doar o abordare terapeutica (ofera multe descoperiri si pentru sistemele considerate „sanatoase”) si nu este doar despre „familie”. In prezent, „terapia de familie” nu mai este doar despre terapie sau doar despre familie ci continua sa fie o sursa pentru cele mai bune teorii si cercetari despre viata de familie si disfunctionalitatile sale.