Va rugam sa asteptati...



01/Jul/2020

Nina Necula

Psiholog clinician

Psihoterapeut

 

În present, traversăm o perioadă incertă și zi de zi ne întrebăm dacă vom putea să ne recăpătăm viața așa cum o știam. Pandemia ne-a luat pe toți pe nepregătite. Faptul că nu știm ce urmează să se întâmple, nu știm cum se vor schimba lucrurile cu care eram obișnuiți zi de zi, ne face să ne simțim anxioși, să avem îngrijorări în ceea ce privește viitorul. Chiar dacă ne gândim că acest lucru ni se întamplă doar nouă, adulților, află că nu este așa. Copiii noștri trăiesc aceleași momente și experimentează aceleași emoții puternice, de la bucuria pe care o simt atunci când își petrec timpul cu familia, până la incertitudinea dată de situația de criză, dorința de a merge din nou la grădiniță sau școală, dezamăgirea că nu-și pot revedea prietenii sau nu se pot întoarce la activitățile lor preferate și teama că ar putea să se întâmple ceva rău cu persoanele semnificative din viața lor, precum mama, tata, frații, bunicii.

În această perioadă dificilă pentru toți, schimbările comportamentale în rândul copiilor sunt tot mai frecvente. Aceștia stau mai ”lipiți” de adult, caută mai multă atenție si nu se desprind de adult nici măcar pentru o secundă. Anxietatea de separare crește, iar pentru adult este din ce în ce mai greu de gestionat. Aceasta se definește prin agitație, teamă, plâns, copiii refuză să se joace singuri în cameră, se țin după părinți toată ziua și nu mai prezintă interes față de nici o activitate.

Copiii manifestă aceste comportamente și sunt tot mai atașați de părinți, deoarece se confruntă cu sentimente de teamă și nesiguranță date de vremurile pe care le trăim și de informațiile care ne sunt transmise în diverse forme. Asemenea adulților, copiii se îngrijorează în legătură cu boala, moartea, lipsa contactului cu ceilalți, performanțele proprii în diverse domenii. Pentru ei s-au redus toate căile de socializare, nu mai merg la locul de joacă, nu mai petrec timp unii cu ceilalți, nu mai realizează activitățile preferate, iar toate acestea duc la creșterea nivelului de stres cu care se confruntă. Chiar dacă pare dificil de înțeles de ce copiii se agață de părinți și refuză să se mai despartă, în ciuda faptului că petrec mult timp împreună, ei nu sunt nici răsfățați, nici prost crescuți, ci au nevoie de reasigurări pentru a se simți confortabil. Faptul că sunt mereu lângă cei dragi îi ajută să se simtă în siguranță și să elimine pericolul.

Cu toate acestea, nu este suficient să ținem copilul lipit de noi și să-i oferim tot ce-și dorește sau să facem lucruri în locul lui. Acest fapt va duce la întărirea comportamentelor disfuncționale și la creșterea nivelului de dependență față de adult.

Cel mai important lucru pe care putem să-l facem ca adulți în această perioadă incertă este să fim modele pentru copiii noștri. În lipsa prietenilor, a școlilor, a educatorilor sau profesorilor, părinții sunt singura sursă la care pot apela copiii pentru a face față  schimbărilor prin care trec. Aceștia se pot simți în siguranță doar atunci când adultul reușește să rămână calm și să transmită încredere. Copiii au capacitatea de a percepe cum se simt adulții și de a prelua stările emoționale ale acestora, chiar dacă aceștia fac un efort pentru a le ascunde. Atunci când adulții sunt stresați, îngrijorați sau agitați, și copiii devin anxioși. În aceste situații, critica copilului față de manifestările sale comportamentale nu este de ajutor, deoarece nu-l ajută să scape de sentimentele de teamă și incertitudine, ci duce la scăderea stimei de sine și la apariția gândurilor de devalorizare. Copilul poate ajunge astfel să creadă că este ceva în neregulă cu el.

O altă modalitate prin care le putem oferi confort și siguranță copiilor este aceea de a păstra o rutină. Pentru copil este important să știe ce va face mâine, cum se vor desfășura lucrurile, ce urmează să se întâmple. Structura programului îi oferă copilului posibilitatea de a integra atât activitățile plăcute, cât și pe cele mai puțin plăcute, dar necesare. Este important să fim alături de el, să facem activități împreună, să discutăm despre ceea ce se întâmplă și despre modul în care ne afectează toate schimbările. Atenția acordată zilnic copilului în cadrul unor activități preferate de către acesta îi conferă  control și reduce sentimentele de anxietate.

Dacă copilul tău trece printr-o astfel de situație, oferă-i iubire și înțelegere. În această perioadă cu toții avem nevoie de conectare cu ceilalți.

 



Dr Ana Maria Iosupescu

Medic psihiatru copii și adolescenți

Psihoterapeut

 

– Începând cu ce vârstă este suficient de dezvoltat creierul unui copil pentru a nu fi afectat (pentru a nu i se produce modificări majore) prin folosirea zilnică de tehnologie digitală?

Nu există o vârstă unanim acceptată, însă se recomandă ca expunerea la TV să fie minimă până la vârsta de 2 ani iar expunerea la tehnologie digitală  – după intrarea în colectivitate (3-4 ani), la început doar cu acces la aplicaţii cu conţinut educativ, iar mai apoi, şi la activităţi de joc (cu limite clare de timp).

 

– Până la ce punct este de ajutor în dezvoltarea unui copil utilizarea computerului și a celorlalte mijloace tehnologice? Ce spun studiile în acest sens, care este durata optimă de folosirea a unor astfel de mijloace tehnologice de către un copil/adolescent? De asemenea, de la ce vârstă poate începe un copil/adolescent să folosească tehnologia?

 

Academia Americană de Pediatrie (AAP) recomandă evitarea expunerii în faţa televizorului a unui copil mai mic de 2 ani.

Între 0-3 ani TV are doar rol senzorial (stimulare vizuală, auditivă), neavând practic, în ciuda a ceea ce se crede, niciun beneficiu asupra dezvoltării abilităţilor cognitive sau de limbaj. Dimpotrivă, există din ce în ce mai mulţi copii care sunt expuşi timp prelungit la TV de la câteva luni şi ajung la psiholog sau psihiatru la vârsta de 2 ani pentru că sunt foarte agitaţi, prezintă dezinteres în interacţiunea cu părinţii sau alţi copii, au un limbaj insuficient dezvoltat (deşi unii copii pot cunoaşte câteva cuvinte în lb engleză, preluate de la TV, însă acest tip de vocabular este nefuncţional) – adică au manifestări comune celor din Tulburările de spectru autist. Aceste manifestări apar ca urmare a lipsei de stimulare a abilităţilor de limbaj şi comunicare în interacţiunea cu părinţii – copilul învaţă în primii ani de viaţă din mesaje transmise de vocea umană, din experienţe reale şi prin interacţiune directă cu persoanele de îngrijire, nicidecum din aplicaţii pe tabletă sau de la TV.

Aşadar, între 0-2 ani, expunerea la TV va fi de maxim 10-15 minute zilnic, în prezenţa unui adult care să-l ajute pe copil să imite sunete sau să indice imaginile pe care le vede.

Între 3-5 ani creşte interesul, în special pentru desene animate şi
copilul imită multe dintre lucrurile pe care le vede. Adultul îl poate ajuta să înţeleagă ce a văzut, să discute pe baza conţinutului, să-l încurajeze să povesteasca despre ceea ce a văzut, pentru a nu confunda realitatea cu lumea virtuală şi poate fi expus la TV maxim 30 min. zilnic

După 5-7 ani, apare interes pentru filme, documentare despre modul în care se întâmplă lucrurile, în care se construiesc, cum apar sau dispar, copilul are mai multă răbdare să urmărească un documentar de 20-30 min.
Şi acum este importantă prezenţa părintelui care poate să răspundă întrebărilor copilului, să discute despre subiectul vizionat, să permită copilului să îşi exprime ideile, temerile, curiozităţile sau confuzia. Durata de timp petrecut la TV poate creşte treptat la 45 min – 1 h, fragmentat pe parcursul unei zile.

Cu toate că tableta, telefon şi calculatorul au devenit mijloacele de joacă preferate ale copiilor de toate vârstele – acestea pot fi chiar mai nocive dacă sunt folosite de la vârste fragede. Unele studii au arătat că aplicaţiile sau jocurile cu conţinut educaţional, instalate pe tabletă, telefon sau calculator pentru copii peste 3 ani, cu durată scurtă (5-10 minute) pot fi utile pentru creşterea abilităţilor de învăţare, memorare, logică, coordonare. Am observat că sunt însă mulţi copii care au acces la aceste mijloace încă de la vârsta de 1 an (poate chiar mai devreme) pentru a viziona filmuleţe sau clipuri – la fel ca şi în cazul TV, acest lucru poate să provoace agitaţie, neatenţie, întârziere în dezvoltarea limbajului şi comunicării.

Se recomandă ca accesul copiilor la tehnologie să fie după vârsta de 3 ani, perioade scurte (5-10 min), numai pentru programe educaţionale şi cu un control parental foarte strict. Sunt autori care subliniază că, fără supraveghere parentală adecvată, expunerea unui copil la astfel de gadgeturi ar trebui amânată cât mai mult posibil. Jocurile video şi utilizarea Internetului în scopuri non-educaţionale (Facebook sau reţele de socializare) pot fi accesibile pentru un copil după vârsta de 9-10 ani. AAP recomandă un timp de expunere de maxim 2 ore, în activităţi cu funcţie de învăţare.

 

– Care pot fi consecințele de ordin psihologic și comportamental atunci când un copil/adolescent petrece prea mult timp în fața unui ecran (indiferent că este al televizorului, al computerului, al tabletei ori al telefonului mobil)?

În primul rând, este important să subliniem faptul că mijloacele media „consumate” cu măsură, pe lângă avantajele care ţin de accesul rapid la informaţii şi servicii care ne economisesc timpul atât de preţios, pot avea efecte benefice asupra creierului: numeroase studii arată că utilizarea Internetului îmbunătăţeşte capacitatea de a lua decizii, memoria de lucru şi stimulează funcţiile cognitive la vârstnici, reprezentând chiar un factor de protecţie împotriva bolii Alzheimer (de exemplu, un studiu efectuat la UCLA a arătat că, la persoanele vârstnice care petrec chiar şi o perioadă scurtă de timp în efectuarea de căutări pe Internet pot apărea modificări  în activitatea creierului, a cărui funcţionare se îmbunătăţeşte semnificativ după un astfel de exerciţiu simplu, combătând modificările fiziologice legate de vârstă, care determină încetinirea şi reducerea funcţiilor cognitive).

Un alt studiu indică faptul că utilizarea de diverse aplicaţii/browsingul pe Internet creşte nivelul inteligenţei (QI) deşi poate avea, în acelaşi timp, o influenţă negativă asupra reţelelor neuronale.

Am putea spune că mijloacele media reprezintă, astăzi, pentru cei mai mulţi dintre noi, un „creier adiţional” care reţine informaţiile de care noi considerăm că putem avea nevoie la un moment dat, dar pe care nu le putem reţine în detaliu, care poate răspunde rapid la întrebările dificile cu care ne confruntăm fără să fie nevoie de efort de memorie din partea noastră, care ne menţine creierele active dar care prin utilizare necontrolată, patologică, poate avea un impact negativ asupra performanţelor (profesionale, la adulţi sau şcolare, în cazul copiilor), relaţiilor sociale şi asupra stării noastre emoţionale.

Aceste mijloace utilizate excesiv cresc distractibilitatea atenţiei şi determină dificultăţi de concentrare şi susţinere a atenţiei (de ex., la citirea unui text – ajungem să citim doar titlul, ideile cu caractere subliniate), scad capacitatea de gândire creativă, putând chiar determina neglijarea activităţilor zilnice, dezvoltarea de relaţii interpersonale defectuoase, izolare socială, comportamente agresive, tulburări de dispoziţie, deprivare de somn care determină scăderea capacităţii de concentrare, oboseală cronică şi slăbirea sistemului imunitar, uneori chiar dependenţă fizică.

– Cum poate recunoaște un părinte simptomele dependenței de tehnologie?
În ce condiții copilul/adolescentul are nevoie de ajutor specializat?

Dependenţa de TV se întâlneşte mai rar şi apare prin expunere prelungită în faţa televizorului (mănâncă la TV, se joacă/învaţă cu TV deschis, adoarme cu TV, TV în camera în care doarme) şi prin lipsa de limite în ceea ce priveşte calitatea subiectelor urmărite.

Semne ale dependenţei:

  • apatie,
  • lipsa interesului pentru jocuri în afara casei,
  • dificultăţi de relaţionare cu copiii de aceeaşi vârstă sau cu persoane noi,

Utilizarea problematică a Internetului sau dependenţa de jocuri video beneficiază chiar de un chestionar de diagnostic (Young, 1998) şi semnalele de alarmă care pot fi identificate de către părinte sunt:

  • Dorinţă sau impuls puternic de a folosi internetul şi un sentiment de euforie atunci se află on-line
  • Reducerea timpului petrecut online determină simptome de sevraj (stare generală proastă, nelinişte, iritabilitate, lipsă de concentrare, tulburări de somn) care pot fi ameliorate prin înlocuire cu alte dispozitive electronice (TV, jocuri portabile, jocuri de noroc)
  • Nevoie continuă de prelungire a timpului de utilizare a Internetului pentru a atinge un sentiment de satisfacţie
  • Continuu preocupat de activităţile pe calculator (când nu are acces)
  • Îşi apără cu înverşunare dreptul de a utiliza calculatorul aşa cum doreşte
  • Dificultăţi în a controla durata de timp pe care o petrece pe Internet iar eforturile de a diminua acest timp şi de a-şi controla comportamentul on-line au eşuat de mai multe ori
  • Interese reduse sau absente pentru activităţi sociale şi recreaţionale, neglijează prietenii şi familia
  • Tendinţa de a nega sau minimaliza importanţa pe care o acordă Internetului
  • Neglijarea sarcinilor şcolare sau a rutinelor zilnice, a somnului

Atunci când există 5 sau mai multe dintre cele de mai sus, este momentul în care părintele ar trebui să se adreseze unui specialist.

– Cum poate fi ajutat copilul/adolescentul să scape de dependența de tehnologie? În ce constă tratamentul de dezintoxicare?

 

Sunt din ce în ce mai multe cazuri de copii, la vârste din ce în ce mai mici, care îşi găsesc unica plăcere în utilizarea tehnologiei şi, mai ales, a jocurilor video. Aceşti copii ajung să refuze şcoala şi orice alte activităţi sociale.

Înainte de toate, este important să învăţăm cum să prevenim dezvoltarea unei dependenţe. Şi acest lucru începe de la vârste fragede, când părinţii ar trebui să fie mai preocupaţi de calitatea timpului petrecut alături de copiii lor, în experienţe reale de viaţă mai degrabă decât a le oferi cadouri şi gadgeturi de ultimă generaţie pentru a le umple timpul şi a le oferi plăceri de moment. La vârste mici nu copilul este cel care alege să-şi cumpere un nou telefon.

Atunci când copilul începe să petreacă timp la calculator/TV/telefon, ar fi util ca părintele să fie prezent şi să discute, într-un limbaj adecvat vârstei despre ce face copilul pe Internet, despre menţinerea unui echilibru în ceea ce priveşte timpul petrecut în faţa ecranelor, despre influenţa mijloacelor media asupra creierului; se vor stabili limite privind timpul de expunere,  utilizarea mesageriei instant, a aplicaţiilor pe care le descarcă de pe Internet, vizionarea de clipuri video pe Internet, crearea unui profil propriu pe o reţea socială: comunicarea datelor personale, încărcarea pozelor pe profilele de socializare.

Utile sunt şi programele de control parental care pot fi instalate în computer pentru a supraveghea activitatea online.  Există, de asemenea, programe care gestionează timpul petrecut online.

Cum poate fi ajutat un copil deja dependent? Prin psihoterapie, terapie de grup, implicarea familiei într-un mod suportiv (nu critic şi agresiv), înlocuirea, treptată a timpului petrecut în faţa ecranelor cu alte tipuri de activităţi: citit, întâlniri cu prietenii, activităţi sportive sau recreative în afara casei. Schimbarea acestor comportamente este un proces dificil, greu de tolerat în primul rând de către părintele îngrijorat şi speriat de faptul că fiul/fiica sa va pierde şcoala şi care are şanse de reuşită doar dacă toate persoanele implicate în creşterea şi educaţia copilului înţeleg gravitatea situaţiei şi acordă sprijin copilului.

 

 

 

 

– Cum poate fi ajutat un adolescent să înțeleagă că tehnologia trebuie să fie un instrument pentru el și nu invers?

I se pot pune la dispoziţie materiale din care poate afla care sunt efectele utilizării fără limită a acestor mijloace şi este încurajat să se implice şi în alte tipuri de activităţi, pentru a vedea beneficiile dobândirii de abilităţi în mai multe domenii


30/Jun/2020

Raluca Matiaș

Psiholog clinician

Psihoterapeut

Creierul uman are o  greutate de 1,5 kg și reprezintă aproximativ 2% din greutatea noastră corporală. Există 3 structuri ale creierului care au fost descrise din punct de vedere evolutiv: creierul reptilian, creierul limbic si creierul nou (sau neocortex).

        Creierul reptilian susține funcțiile vitale, pulsul și respirația, reglează ciclurile de veghe și somn și contribuie la menținerea echilibrului, coordonarea și executarea mișcărilor controlate.

        Creierul limbic sau creierul emotional raspunde de reglarea starilor noastre interioare, dar realizeaza si mentine temperatura corpului , nivelul de zahar din sange, tensiunea arteriala, digestia si nivelurile de hormoni. Pe langa functiile de reglare , sistemul limbic raspunde si de lupta, fuga , mancat si actul sexual.

       Creierul nou sau neocortexul este sediul constientului si al creativitatii noastre ca specie. Acesta este cel care ne permite sa invatam si sa ne amintim toate experientele avute si sa ne perfectionam, intr- o evolutie continua. Neocortexul este cel care raspunde de indeplinirea functiilor superioare: gandire, proiectare, abstractizare, invatare, amintire, analiza, comunicare verbala, etc. Acesta este cel cu care cream si apreciem muzica, arta si literatura si exploram lumea din afara si dinlauntrul nostru.

Imaginati-va cele trei creiere ca foile de ceapa, asezate una peste alta , in centru aflandu-se primul creier, iar la suprafata ultimul creat. Se pare ca avem nevoie de toate cele trei tipuri de creier, pe care le utilizam in contexte diferite. Nu am putea supravietui fara colaborarea celor trei.

Sa ne imaginam corpul ca o masina. Pentru a conduce o masina, avem nevoie de un sofer.  Fara sofer , masina nu ar porni de pe loc. Asadar, creierul reptilian este cel care conduce corpul, pentru a asigura supravietuirea,alaturi de creierul limbic, care conduce inclusiv la perpetuarea speciei. Ultimul aparut, creierul nou este cel mai evoluat si aici se afla sediul constiintei.

Odata cu evolutia, am trecut la alt nivel de constientizare.

Creierul reptilian , se pare, ca nu mai corespundea cuvantului evolutie. Este creierul caruia nu ii plac schimbarile. Daca acesta este soferul care ne conduce, o sa constientizati ca nu vrea sa va lase sa schimbati traseul pe care mergeti in mod normal la serviciu, un loc de munca sau o noua amplasare a mobilei in casa. Cand apar schimbarile , creierul reptilian se panicheaza si atunci apar frica, teama, agitatia. Acesta este la conducere pana la varsta de aproximativ 2 ani.

Creierul limbic este cel raspunzator de emotii, Asadar, atunci cand ne simtim tristi, unii dintre noi apeleaza la a manca ceva dulce sau la a refuza mancarea. Se pare ca acesta este soferul atunci cand emotiile preiau controlul  (uneori simtim un gol in stomac, fluturi in stomac) .  Tot el este cel care conduce la dependente! Se pare ca intreaga noastra existenta este influentata de emotii. Creierul emotional ne determina sa judecam, sa etichetam si sa trecem totul prin prisma emotiilor. Se spune ca judecam cu inima, nu cu mintea. Daca acesta devine soferul, avem mari sanse sa devenim depresivi sau anxiosi.  Acestui sofer ii place sa exagereze si sa dramatizeze. Consecintele pot fi uneori neplacute, manifestandu-se in afectiuni precum epilepsia, dementa, schizofrenia, tulburarile afective si ADHD.

Creierul nou este cel mai evoluat. Datorita lui , cream intreaga viata si tot datorita lui ne cream própria existenta. Noi suntem creatori in fiecare secunda a vietii noastre: cream ganduri, emotii, sentimente, idei, fapte… Nu ne oprim niciodata. Nici chiar cand obosim… Cu ajutorul neocortexului ne cream lumea interioara si exterioara.

Cum ne putem realiza ce tip de creier folosim? Prin constientizare, atentie, starea de prezenta… In functie de caracteristicile celor trei, realizam ca in unele situatii conduce unul dintre ele. Unul dintre acestea ne defineste chiar si personaliatea ( adica este soferul care ii domina pe ceilalti doi,  si care, din pacate,domina chiar intreaga noastra existenta!). Spunem despre oameni ca sunt materialisti, avari, greu de schimbat, ignoranti, blanzi, visatori (chiar si ca nu sunt cu picioarele pe pamant!), veseli, tristi sau incapatanati…

Asadar, ce tip de creier ne conduce? Care este soferul? Analizati, constientizati si creati…


30/Jun/2020

Raluca Matiaș

Psiholog Clinician

Psihoterapeut

Neuroștiința a demonstrat faptul că ne naștem cu unele circuite funcționale în creier. Dovadă stau nou-născuții care întorc capul spre sursa unui sunet. Copilul aude și recunoaște vocea mamei după venirea pe lume pentru că a auzit-o de mai multe ori pe mama vorbind atunci când se afla în burtica acesteia. Deci noul-născut vine pe lume cu câteva circuite neuronale preconfigurate.

Deloc de neglijat este și zestrea genetică. Genetica și mediul ne definesc ca ființe umane individuale. Pe la vârsta de doi ani, creierul se apropie de mărimea, greutatea și numărul de celule nervoase pe care le va avea la maturitate. De asemenea, circuitele neuronale care nu sunt folosite, sunt închise automat. Creșterea vizibilă a rețelelor nervoase are loc la pubertate, proces ce continuă până în jurul vârstei de 25 de ani. Dezvoltarea lobului frontal se încheie în jurul vârstei de 25 de ani, ultima regiune dezvoltată fiind cortexul prefrontal, zona responsabilă cu coordonarea, concentrarea atenției, capacitate de a lua decizii, elaborarea de planuri de viitor și reglarea comportamentului.

Așadar, aceasta este zona cu cea mai mare plasticitate din creier, zona care dispune de realizarea de noi conexiuni și renuntarea la unele vechi, este zona pe care o folosim pentru a învăța, a ne aminti și a ne schimba. Deci “după vârsta de 25 de ani gândim mai clar și mai bine decât înainte ”, după cum spunea Joe Dispenza. Dar dezvoltarea creierului uman nu se încheie aici. Creierul este extrem de neuroplastic, adică, prin învățare continuă ne putem  remodela creierul pe tot parcursul vieții.

Creierul este rezultanta dintre moștenirea genetică și educatie. Unii cercetători afirmă că partea genetică este răspunzătoare de numai 50% dintre trăsăturile noastre de personalitate. Deci suntem ”pre-definiti” ca și comportamente, aptitudini, trăsături și talente în proporție de numai 50%. Restul depinde de modul în care noi alegem să contribuim la îmbogățirea cu noi conexiuni sinaptice prin învățare și experimentare.

Neuroplasticitatea îi conferă creierului capacitatea de a-și modifica sistemul de interconexiuni, de a învăța din experiențele trăite, astfel încât să evoluăm în permanență. Cum spunea Buddha: „tot ceea ce suntem este rezultatul celor gândite”.

Așadar, dacă noi schimbam modul în care facem lucrurile, creierul se va schimba și el.

Dacă în viața noastră alegem să nu învățam nimic nou, adică nu facem nici o legătură sinaptică nouă și ne bazăm numai pe conexiunile sinaptice moștenite, rezultatul va fi o minte care exprimă în mare măsură doar predispozițiile genetice.

Căi prin care putem crea noi conexiuni neuronale:

Prin învățare: creierul acumulează noi cunoștințe care devin amintiri ce creează noi rețele neuronale. Atenția are un rol deosebit.

Prin experiențe noi trăite: experiența creează cele mai puternice și mai durabile conexiuni sinaptice. S-a constatat că aproape tot ceea ce trăim, experimentăm și ne amintim se asociază cu o emoție.

S-a constatat că asocierea este o nouă cale de formare a unor noi rețele nervoase. Învățăm prin asociere și memorăm prin repetare.

Așadar, inițiați noi acțiuni și învățați noi activități! Repetați-le pentru a crea noi rețele neuronale stabile. Creierul are nevoie de noutate pentru a crea alte circuite neuronale.  Schimbarea antrenează neocortexul într-un mod benefic. S-a constatat, de asemenea, că învățarea la orice vârsta înnoiește și îmbogățește numărul de neuroni și previne dezvoltarea de afecțiuni precum Alzheimer sau alte forme de demență.  Învățați, repetați și și fiți creativi!

 

                           Tot ceea ce suntem este rezultatul celor gândite!

                                                                                               Buddha


30/Jun/2020

Raluca Matiaș

Psiholog clinician

Psihoterapeut

 

Mintea este un mecanism extrem de complex, care ne poate ajuta sau ne poate crea o realitate pe care nu vrem să o trăim. Pentru a înțelege mai bine ce reprezintă mintea, haideți să definim mai întâi câteva noțiuni.

Vorbind despre creier, îl putem defini ca fiind un traducător universal al tuturor informațiilor care vin spre noi. Fizic, este doar o bucata de carne, alcătuită 75% din apă, celule gliale și neuroni. Creierul are o sută de miliarde de neuroni, conectați într-o miriadă de modele tridimensionale. Diferitele combinații alcătuiesc rețele neuronale. Deci, creierul este un organ care posedă cel mai mare număr de neuroni adunați laolaltî. Cel mai important rol al creierului este acela că produce MINTEA.

MINTEA este creierul aflat în acțiune. Așadar, creierul este aparatul fizic prin care se produce mintea.

Un alt concept important este cel de CONȘTIENT. Conștientul este entitatea care locuiește în creier și îl ocupă. Conștientul este localizat în neocortex, centrul voinței, centrul gândirii conștiente din creier. Mintea este produsul conștiinței.

CONȘTIINȚA ne permite să gândim și în același timp să observăm procesul de gândire. Conștiința este conștientă de sine și de percepția vieții înconjurătoare.

Acestea sunt câteva noțiuni teoretice care ne ajută să înțelegem mai bine acest instrument minunat, numit creier. Ce putem face cu el? Numai lucruri minunate…depinde de noi…

Există studii recente în domeniul neuroștiințelor care arată că ne putem schimba creierul prin intermediul gândurilor. O veste minunată! Se pare că sediul conștiinței se află în lobul frontal. Aici se formează imaginea de sine și felul cum percepem realitatea înconjurătoare și interacționăm cu aceasta.

Cum ne influențează gândurile? Atunci când apare, fiecare gând produce o substanță căreia îi corespunde o senzație în corp. Cu toții am auzit de gânduri pozitive care ne fac să ne simțim bine și de gânduri negative care ne fac să ne simțim mai puțin bine. Când apare gândul pozitiv, creierul produce neurotransmițătorul numit dopamină. Când apare gândul negativ, creierul produce neuropeptide. Și așa ajungem să ne simțim bine sau mai puțin bine…

                                    Astfel gândurile devin materie…

Așadar, gândirea creează simțire iar apoi simțirea creează gândire. Aceasta duce la apariția în corp a unei stări, care determină modul în care ne simțim și ne comportăm. În funcție de ce gândim și simțim, ne creăm starea. Și tot așa…

Neuroștiința ne-a arătat că gândurile produc reacții chimice în creier care apoi devin concrete în corpul nostru.

Ar fi bine să ținem seama de faptul că, repetate suficient de des, gândurile conștiente devin un mod inconștient de gândire.

Vestea bună este ca prin autodisciplină, celulele nervoase care nu se mai activează împreună, nu mai fac parte din același circuit. Adică, putem selecta în mod conștient modul în care gândim. Și implicit ce stare vrem să avem. Încă ceva: în condiții de efort mental adecvat, creierul nu face diferența între efortul fizic și cel mental…

Deci creierul are o uimitoare capacitate: aceea de a se remodela, reforma și reorganiza chiar și la vârste avansate. Acest proces poartă denumirea de neuroplasticitate. S-a demonstrat chiar și faptul că neuronii se pot regenera, prin efort mental susținut.

   Reorganizarea creierului durează toată viața!

Așadar, capacitatea naturală de neuroplasticitate a creierului reprezintă puterea sa de a se reconfigura și de a crea alte circuite la orice vârstă, ceea ce conduce la dezvoltarea creierului. Să avem, prin urmare, mare atentie la ce gânduri emitem, pentru că ele ne pot crea realitatea!

Revenind la minte….se pare că pentru a emite gânduri pozitive și frumoase, avem nevoie de o anumită disciplină a minții. Mintea uneori poate fi indisciplinată. Numai că această indisciplină a fost creată de cei care ne-au educat într-un mod rigid, prin impunerea propriilor valori. Cu toții am întâlnit acel TREBUIE încă din copilărie. Disciplina rigidă a fost implementată prin TREBUIE! Atunci ni s-a transmis ce e bine și ce e rău, ce e corect și ce e gresit. Așa am învățat că există bine și rău. Violența și agresivitatea sub toate formele ei, s-au născut prin prisma acestei discipline rigide. Pentru o mare parte dintre noi, disciplina a însemnat să facem ce zic altți si nu ce decidem sau ne dorim noi.  Disciplina ar fi ideal să însemne propria căutare…

Datorită impunerii apare rezistența. Copilul nu e ascultat, ci i se impune o disciplină rigidă. Cealaltă parte a disciplinei este permisivitatea, adica a lăsa copilul să facă tot ceea  ce dorește. Astfel, el nu va învăța ce înseamnă responsabilitatea. Calea optimă ar fi aceea prin care, atunci când dorim să-i transmitem ceva unui copil, să oferim explicații. Copilul va înmagazina acel lucru, nu prin a-l simți ca fiind obligație, impunere, ci ca fiind dezvoltat de propria voință, ca venind din propria ființă.

Mintea va căuta întotdeauna să evite durerea și să accepte plăcerea. Nu are nevoie de TREBUIE (obligativitate) pentru a se disciplina.  Rolul cel mai important al minții e să ne protejeze. Dar ea știe să ne protejeze așa cum a fost învățată. Dacă am cunoscut durerea și suferința, ea prin acest lucru trăiește, pentru că e singurul lucru pe care știe să îl facă. Minții nu îi place schimbarea. Ea funcționează după tipare cunoscute. De aceea, oamenii se schimbă foarte greu sau deloc. Când mintea preia controlul, corpul se supune. Și astfel se creează o realitate conform minții noastre, care ne conduce.

Am observat, de-a lungul timpului, că mintea nu este același lucru cu raționalul. Conștiința este cea care raționează. Așa cum am stabilit, creierul este doar un organ care procesează informația. Mintea este alcătuită din emoții și gânduri; emoțiile sunt cele care se depozitează în corp și uneori produc boli în funcție de ceea ce gândim!!!

Cu toate că este genială, mintea lucrează cu imaginația, ea modifică de multe ori realitatea. Mintea se bazează pe memorarea de informații la care face apel adesea pentru a trăi o experiență. Ea are capacitatea de a conceptualiza, de a reduce totul la minim (uneori la propria persoană), de a traduce experiențele. Mintea pune etichete. Are o capacitate uimitoare de a amâna (în special atunci când un lucru nu ne face plăcere). În același timp, mintea va opune rezistență la orice (mai ales la ceea ce implică o schimbare).

Așadar, haideți să renunțăm la limitări și convingeri și prin propria experiență, să ne disciplinăm mintea în mod conștient și să integrăm faptul că exteriorul reflectă interiorul. În acest fel putem să lucrăm cu mintea în beneficiul nostru!


11/May/2020

Toata lumea a auzit de expresia “Așchia nu sare departe de trunchi”. Se pare că acest lucru exprimă în totalitate faptul că ceea ce creăm , adica copiii noștri, sunt de fapt oglinda noastră, aspect mai vizibil în cazul adolescenților.

Copiii sunt mai evoluați decât părinții. Acest lucru se întâmplă deoarece, la nivel genetic, avem informația că fiecare generație nouă trebuie să aducă un plus societății. Așadar, lumea este într-o continuă schimbare, pentru că totul înseamnă evoluție.

  1. Siegel făcea referire la perioada adolescenței, ce se desfășoară între 12 și 24 de ani, perioada în care au loc transformări majore, aspect pentru care adolescenții sunt mai greu de înțeles.

Dar înainte de a ajunge adolescenți suntem mai întâi copii. Se pare că întreaga noastră existență pornește de acolo. În mica copilărie se formează relațiile de atașament cu părinții sau cu cei care ne îngrijesc, aspect care fi determinant pentru adolescent și mai târziu, pentru adultul de mâine. Aceste relații de atașament dau naștere la modele de atașament, care vor determina reacțiile noastre în anumite situații și, ulterior, comportamentul global. De fapt, se activează un anume model în funcție de persoană și de situația care ne aduce aminte de trecut.

Există două tipuri principale de modele de atașament: cel securizant și cel nesecurizant. Modelul securizant se formează atunci când suntem văzuți, suntem alinați și ne simțim în siguranță, ca și copii. Dacă unul dintre aceste aspecte nu este îndeplinit, conduce la un model nesecurizat.

Există patru moduri principale în care ne formăm atașamentul față de părinți:

  1. Modelul securizant: părintele este cât se poate de prezent și consecvent în a vedea copilul și a-i oferi alinare atunci când acesta o cere, aspect care conduce la echilibrarea emoțiilor și la înțelegerea lor.
  2. Modelul evitant: copilul nu a fost văzut de părinte și nu a primit alinare. Acest lucru conduce spre a căuta în exterior ceea ce nu am primit în mica copilărie și se traduce prin dificultăți în a ne conecta cu alții.
  3. Modelul ambivalent: părintele este inconsecvent în relația cu copilul.
  4. Modelul dezorganizat: apare în contextul celorlalte trei. Copilul vrea se se apropie dar și să se depărteze de părinte.

De asemenea, mai există, din păcate tot mai des întâlnit, atașamentul reactiv, situație în care, se pare că în mica copilărie, nu a existat o figură clară de care să ne  putem atașa, deoarece părintele nu era disponibil emoțional. Astfel poate apărea o stare disfuncțională care va conduce la un comportament disfuncțional, numit tulburare de atașament reactiv, în care putem avea dificultăți în a gestiona emoțiile și a stabili relații sociale echilibrate.

Așadar, am expus aceste lucruri spre a-l înțelege mai bine pe adolescentul în formare.

Creierul este alcătuit dintr-o sumă de celule care comunică folosindu-se de substanțe chimice numite neurotransmițători. Dopamina este principalul neurotransmițător, despre care se știe că este cel responsabil de obținerea plăcerii. În adolescență se amplifică activitatea circuitelor neuronale care utilizează dopamina, fapt care îi determină pe adolescenți să caute noul și senzaționalul.  De asemenea, s-a constatat faptul că nivelul de dopamină este mai scăzut la adolescenți, aspect ce implică nevoia permanentă de a căuta plăcere, de multe ori prin lucruri nepotrivite, uneori chiar periculoase.

Așadar, mintea adolescentului trece printr-o serie de transformări (D. Siegel):

  1. căutarea noutății
  2. intensitatea crescută a emoțiilor (fac ceva pentru a crește secreția de dopamină la nivel cerebral, pentru a obține plăcerea)
  3. integrarea socială (sentimentul de a aparține unui grup, caută tineri cu aceleași preocupări/interese)
  4. activarea dorinței de a crea lucruri noi, inedite

!!!De reținut este faptul că adolescentul va căuta întotdeauna noutatea, acest lucru constând inclusiv în crearea de relații de prietenie noi, schimbătoare; impulsul emoțional este foarte puternic. Adolescența este cea mai creativă perioadă a vieții noastre dar, în același timp nu trebuie sa uităm că adolescentul se adaptează la diverse frustrari căutând modalități de a simți plăcere, unele dintre acestea putând chiar crea dependențe (astfel creierul secreta mai multa dopamină, ca să obțină plăcerea).

Dincolo de teorie, ce soluții există pentru a-i ajuta pe adolescenți să aibă reacții emoționale echilibrate?

Adolescentul are nevoia de a fi conectat cu părintele, de a fi văzut de către acesta. Adultul crește odată cu copilul. Astfel, acesta își dă seama cum a fost crescut.

Nevoile adolescentului sunt simple:

– să fie văzut

– să se simtă în siguranță

– să fie alinat, îmbrățișat când are nevoie

Tot în această perioadă se dezvoltă și Eul sexual. Fiecare adolescent resimte în mod diferit acest lucru. Uneori aceste trăiri pot fi inconfortabile. Schimbările hormonale și cerebrale din această perioadă conduc de multe ori la confuzii.

Părintele se poate simți dat la o parte deoarece adolescentul va relaționa mai mult cu semenii decât cu părinții sau cu membrii familiei. Cel mai important lucru pentru adolescenți este să simta ca suntem prezenți în viața lor. Prezența este o cale de a menține încrederea, a păstra relațiile puternice și o comunicare deschisă. Asta nu înseamnă să renunțăm la autoritatea parentală. Stilul de parentaj trebuie să fie ferm dar flexibil pentru ca, în același timp, adolescentul să simtă conectarea și comunicarea cu părinții săi.

Așadar, dragi părinți de adolescenți, rețineți:

Un adult echilibrat va acționa, un adult dezechilibrat va reacționa!

A acționa înseamnă a gândi, iar a reacționa înseamnă a intra în emoție.

Deci mingea este în terenul părintelui. Acesta trebuie să înțeleagă că nimeni nu se naște părinte, această ”meserie” nu se învață la școală și singurul lucru pe care putem să îl facem este să lucrăm cu noi pentru a ne echilibra proprii copii sau adolescenți. Dar pentru aceasta trebuie să fim în primul rând conștienți. Putem începe cu câteva întrebări pentru a ne cunoaște și a ne înțelege pe noi:

Cine sunt? Ce vreau? Ce mă face fericit?

Continuarea o vedeți în copilul sau adolescentul din propria casă. Nu vă faceți mari procese de conștiință: se pare că nu am fost învățați să ne uităm înăuntrul nostru, ci să privim mai mult în exterior. De aceea întotdeauna avem tendința de a considera că ceilalți sunt de vină pentru nereușitele noastre și nu noi! Și cum informația este inscripționată la nivel de genă, este un pic mai greu de schimbat. Dar nu imposibil!

Să CONȘTIENTIZĂM mai întâi că întradevăr Așchia nu sare departe de trunchi! Și să vedem în adolescenți ceea ce nu reușim să vedem în noi! Fără judecată și fără așteptări! Căci ne judecăm în primul rând pe noi și așteptările pe care le avem de la copii sunt, de fapt, așteptări de la noi!

În concluzie, noi contribuim la creșterea copiilor și adolescenților, iar acest fapt ne ajută pe noi înșine sa creștem, de multe ori fără să realizăm acest lucru, adică să fim CONȘTIENȚI!

 

Raluca Matiaș

Psiholog Clinician

Psihoterapeut


25/Apr/2020

  1. Ce inseamna un sef toxic?

Un sef toxic, dupa parerea mea, este un sef care induce frica. Un sef toxic te face sa te simti inadecvat, inutil, tolerat la locul de munca; un sef toxic poate fi si un sef care iti neaga explicit si/sau implicit valoarea profesionala si nu numai; un sef toxic te streseaza prin sarcini prea multe pe care le vrea rezolvate intr-un timp inacceptabil de scurt; este un sef care vrea sa fi rezolvat problema ieri desi el ti-a semnalat problema azi; este un sef care te hartuieste cu sarcini care nu cad in atributiile tale dar pe care vrea sa le faci doar tu si nimeni altcineva; un sef care iti vede defectele dar niciodata calitatile; un sef care te foloseste la maxim dar nu te valorizeaza niciodata ci din contra incearca sa-ti demonstreze cat de inutil si lipsit de valoare esti.

  1. Cum ne poate imbolnavi un astfel de sef?

Un sef toxic creeaza cel putin o stare de anxietate in angajat, si nu de putine ori chiar genereaza frica. Mentinute perioade indelungate de timp, acestea genereaza conflicte interioare si degenereaza ulterior in atacuri de panica, irascibilitate crescuta si de multe ori apar somatizari.

Mai devreme sau mai tarziu stima de sine are de suferit. Si de aici, lucrurile se complica treptat ajungandu-se la neincredere in propriile capacitati, autodevalorizare si in cele din urma la depresie. Persoana isi pierde treptat reperele personale daca nu are un Eu si un Supraeu puternic.

Un sef toxic nu afecteaza doar angajatul ci si familia acestuia. Afectat puternic de situatia de la serviciu, inevitabil, angajatul va duce starea de frustrare si neimplinire acasa, in familie, in grupul de prieteni.

  1. Cum putem sa-i facem fata?

Ca sa faci fata unui sef toxic ai nevoie in primul rand de stima de sine. E important sa te cunosti pe tine, sa ai o buna imagine de sine si sa stii exact care iti sunt drepturile si atributiile la acel loc de munca. Mai trebuie sa ai si curajul de a te opune intr-un mod civilizat dar ferm.

Mai ai nevoie de asemenea de un cerc de prieteni si/sau de o familie care sa te sustina, nelasandu-te sa-ti pierzi increderea in tine sau sa incepi sa te devalorizezi ca urmare a conflictului direct sau indirect cu seful toxic.

De asemenea poti sa cauti ajutor in psihoterapie pentru a discuta ce se intampla cu tine in interior, pentru a minimiza pe cat posibil efectul unui astfel de sef si pentru a te ajuta sa-ti gasesti resursele personale de a face fata unui astfel de sef .

Foarte util este sa-ti permiti sa te gandesti daca ai neaparata nevoie de acel loc de munca. De ce sa ai de-a face cu un asfel de sef daca ai putea sa-ti gasesti un alt loc de munca in care situatia aceasta sa nu mai existe?

Silvia Ungureanu

Psihoterapeut


25/Apr/2020

  1. De ce ajungem tarziu la munca?

Pentru ca, mai mult sau mai putin constient acel loc de munca nu ne mai place/convine. De ce se intampla acest lucru? Pentru ca felul in care ne simtim in acel loc nu mai corespunde nevoilor noastre. Locul de munca nu este doar locul din care ne luam banii ci este deopotriva locul din care obtinem implinire si recunostere profesionala, validare si valorizare personala/sociala. Cand ceva se intampla la unul din aceste niveluri ne produce un disconfort. De cele mai multe ori ne descurcam cu el o vreme, insa daca lucrurile nu se indreapta, ajungem sa cautam sa „evitam” acel loc in care ne simtim inconfortabil. Sigur asta inseamna un conflict interior. Exista „obligatia” de a merge la serviciu pentru a obtine venitul care sa ne asigure un anumit nivel de trai („trebuie sa mergi la serviciu”) si in acelasi timp ne-am dori sa nu ne mai ducem pentru a nu mai fi nevoie sa ne confruntam cu situatiile sau personele care ne provoaca starea de discomfort.

Mai sunt si micile sau marile ritualuri pe care unele persoane le dezvolta si le intretin de-a lungul timpului. Un astfel de ritual, poate sa nu „te lase” sa pleci din casa pana nu-l indeplinesti corect. Acestea sunt persoane cu un fond obsesional. Ele au ritualuri sau miscari rituale specifice pe care trebuie sa le faca pentru a se simti in siguranta, iar unele din ele au legatura cu iesitul din casa.

Alteori, motivele se ascund undeva in trecut, poate chiar in copilarie si pot fi legate de modul in care familia s-a raportat la ideea de munca, la relatia cu autoritatea sau diverse alte probleme pe care persoana le-a trait si le-a integrat intr-un patern care nu-i mai sunt azi de folos dar la care nici nu poate renunta.

  1. Ce spune despre o persoana faptul ca intarzie in mod constant?

In afara de cazul expus mai sus mai exista si o „obisnuinta” a unor persoane de a ignora obligatiile de munca chiar daca acestea sunt foarte explicite – programul de lucru este specificat in contractul de munca si/sau in fisa postului. Pot fi persoanele de multe ori autointitulate cu mandrie „rebele” care isi fac un titlu de glorie din a ignora sau a sfida regulile in general si regulile reglementate de o „autoritate”(oricare ar fi aceea), in special. Pot fi persoane „certate cu ceasul” care nu reusesc sa-si calculeze timpul si pleaca sistematic de acasa la limita timpului necesar pentru a ajunge la locul de munca.

Dar de asemenea, mai pot fi si persoanele care muncesc foarte mult, deseori peste program – fie datorita volumului mare de munca, fie datorita unui ritm propriu mai lent de lucru –sunt foarte obosites si se trezesc mai greu dimineata. Vezi cazurile recente din Japonia.

  1. De ce apelam la scuze penibile?

Pentru ca incercam sa iesim „cu fata curata” dintr-o situatie pe care evitam sa ne-o asumam. Culmea e ca uneori, exact cand se intampla de-adevaratelea sa nu sune ceasul de exemplu, nu ne mai crede nimeni. Si, mai mult decat atat, in acel moment scuzele respective ni se par chiar credibile.

Alteori insa, scuzele penibile sunt o modalitate de sfidare a sefului, a regulamentului companiei sau a persoanelor cu care esti in conflict.

  1. Ce putem sa facem astfel incat sa incepem programul la ora stabilita?

Cel mai important sa este sa avem o motivatie interioara suficient de puternica – sa fim implicati si sa ne placa ce facem la locul de munca, sau sa avem o motivatie financiara sau de prestigiu personal suficient de puternica. Daca nu aveti un altfel de loc de munca care sa va aduca un beneficiu important de implinire si satisfactie personala, s-ar putea sa nu fiti in locul potrivit pentru dvs. Continuati sa-l cautati!

Altfel, putem folosi trucul binecunoscut al setarii ceasului cu cateva minute mai tarziu, ca sa ni se para ca este mai tarziu si sa plecam astfel, mai devreme.

Sau puteti apela la psihoterapie ca sa gasiti o solutie care sa va ajute sa rezolvati sau sa gestionati aceasta problema, uitandu-va la cauzele care v-au adus in acest punct si luand contact cu nevoile dvs reale.

Silvia Ungureanu 

Psihoterapeut


25/Apr/2020

Dragi părinţi, luaţi vă rog o pauză de la a vă îngrijora legat de situaţia neobişnuită în care suntem prinşi cu toţii.

Imaginaţi-vă pentru un moment că sunteţi într-un loc de poveste în care cei dragi vouă – partener/soţ, copii sunt împreună cu voi – un loc magic în care însă uşile spre exterior sunt ascunse/invizibile.

E un loc magic, în care aveţi voie sa vă folosiţi toată imaginaţia, toată puterea creatoare!

Puteţi folosi tot ce aveţi la îndemână pentru a vă face cât mai plăcută şederea în acest loc. E un loc în care puteţi fi din nou copii, bucuroşi şi liberi de constrângeri! E o lume în care puteţi avea 3 ani – 7 – 9ani, cât vreţi voi sau tot atât cât are copilul vostru.

E o lume în care conservele pot fi folosite pe post de jaloane, într-o cursă cu obstacole sau ca şi cuburi în construirea unui castel.

O lume în care lucrurile nu mai trebuie să arate perfect ci devin mai frumoase şi valoaroase  chiar atunci când sunt  imperfecte!

O lume în care puteţi desena cu degetul într-o tavă presărată cu făină, noi şi noi imagini, litere, cuvinte, calcule, peisaje – care dispar ca prin farmec odată ce scuturaţi puţin tava.

O lume în care pictaţi cu degetele înmuiate în acuarele sau tempera, faceţi desene fantastice sau mai realiste – un copac, un zmeu, o casă, un castel al zânelor –  în care suflaţi în apa colorată pusă pe o foaie şi creaţi forme noi, neaşteptate.

O dată la câteva zile sau chiar şi în fiecare zi, pentru jumătate de oră sau o oră pe zi, suspendaţi timpul! Şi fiţi copii!

Jucaţi-vă de-a şcoala şi faceţi concursuri de caligrafie sau lăsaţi-I pe copiii voştri să fie profesori şi să vă înveţe ceva (chiar daca ştiţi déjà!:) )

Luaţi o poveste déjà ştiută şi modificaţi-o dintr-un anumit punct al povestirii… sau schimbaţi caracteristicile personajelor… sau adaugaţi personaje noi…

Sunteţi intr-un moment suspendat în timp, un moment când orice este posibil! Şi sunteţi în sigurantă caminului vostru!

Fiţi creativi! Şi bucurati-vă de acest moment special în fiecare zi!

Adunati amintiri pentru voi si copiii vostri!

Hai să facem ca acest timp împreună să  nu fie doar despre tensiune  şi griji  ci şi despre amintiri frumoase!

Silvia Ungureanu 

Psihoterapeut


25/Apr/2020

Încă din timpurile străvechi, jocul este o activitate desfășurată în orice perioadă a vieții, atât de copii, cât și de adulți, menită să aducă bucurie și relaxare. Odată cu trecerea timpului, societatea a căpătat noi interese, s-a axat pe noi priorități, punând un accent deosebit pe dezvoltarea tehnologiei, a strategiilor de învățare și a activităților didactice cât mai complexe și cât mai structurate. Timpul de joacă s-a redus considerabil, în unele situații fiind chiar absent, copiii fiind implicați în cât mai multe activități extrașcolare.

Cu toate acestea, ne întrebăm care este rolul jocului în dezvoltarea armonioasă a copilului? Ce este mai potrivit pentru copil, jocul sau activitățile didactice?

De-a lungul timpului, în desfășurarea activității mele de psiholog, am constatat că adulții pun mare accent pe activități precum scris, citit, stat la masă. Aceștia își doresc ca micuții să dobândească scrisul, cititul cât mai devreme, să facă fișe și activități la masă cât mai multe, să stea cuminți și fără jucării perioade lungi de timp, crezând că astfel copilul va fi mai pregătit pentru școala, se va descurca mai bine în situațiile de criză sau va deveni un adult de succes.

Deși fiecare activitate realizată de către copil are un rol benefic asupra dezvoltării acestuia, este important ca în perioada preșcolară să-i oferim copilului cât mai multă libertate și să-i creăm cât mai multe medii naturale de joacă și dezvoltare. Este dificil pentru copilul mic să rămână implicat în activități didactice specifice perioadei școlare. Un prim pas și cel mai importat pentru astfel de achiziții este dezvoltarea creierului. Copilul își dezvoltă intelectul și dobândește cele mai multe abilități prin intermediul jocului. Este important ca adultul să fie implicat și să participe la joc alături de copil. În acest mod copilul va descoperi mediul înconjurător, își va antrena imaginația și creativitatea, iar interacțiunea cu persoanele din jur îi va stimula dobândirea abilităților sociale. Jocul are un rol important în formarea identității copilului, întrucât acesta are posibilitatea de a exersa roluri sociale și de a-și dezvolta stima de sine.

Atât jocul liber, cât și cel de grup care implică interacțiunea cu alți copii sau membri ai familiei sunt necesare și la fel de benefice.

Jocul liber presupune o activitate aleasă și inițiată de către copil, într-un cadru care îi oferă siguranță, care îi satisface interesele. Astfel, copilul își creează propriile situații de joacă, propriile reguli, imită comportamente din societate prin care își însușește noțiunile de ”bine/rau”, ”corect/greșit”, ”urât/frumos”, învață să ia decizii și descoperă modalități prin care să le aplice. El își dezvoltă capacitatea de concentrare și transpune în imaginar propriile idei. În joc, copilul se poate confrunta cu probleme reale sau imaginare, fiind pus în situația de a găsi soluții la acestea. Cunoaște și învață procesul de rezolvare de probleme.

De asemenea, este important ca în timpul jocului copilul să fie supravegheat de către un adult pentru a observa maniera în care acesta se joacă. De multe ori, copilul mic are nevoie de ghidaj. Părintele se poate implica pentru a-i oferi copilului noi perspective de joc, poate aduce elemente sau obiecte noi pe care copilul nu le cunoaște și nu știe cum să le manevreze. Astfel, micuțul va învăța să devină mai flexibil în gândire, va experimenta lucrul în echipă, responsabilitatea și respectul față de celălalt. În cadrul jocului cu ceilalți, copilul este pus în situația de a face alegeri, de a împărți, de a-și aștepta rândul, de a observa reacțiile celorlați, astfel că acesta va dezvolta empatia și generozitatea.

Vacanțele, concediile, timpul liber al părinților sau chiar perioadele de criză, cum este aceasta în care ne aflăm, sunt cele mai potrivite pentru a uita de grădiniță, școală și de toate activitățile pe care acestea le implică sau activitățile prin care se urmărește performanța. Accentul pe joc și distracție este cel mai important. Dansul, cântatul și activitățile fizice prin care se produce descărcare de energie și amuzament, toate sunt activități ce trebuie să fie prezente în fiecare zi. Acestea aduc bucurie și relaxare și creează legături emoționale puternice între membrii familiei.

Chiar dacă, uneori, adultul este îngrijorat de faptul că lipsa activităților didactice și bine structurate va duce la o stagnare în dezvoltarea copilului, acest lucru nu se va întâmpla, deoarece orice tip de joc este un context de învățare pentru copil, din care acesta va extrage tot ce îi este necesar și benefic.

Nina Necula

Psihoterapeut


Copyright Mindtherapycenter 2019