Anxietatea reprezintă cea mai frecventă şi mai comună manifestare întâlnită la copil şi adolescent. Principalele tipuri de tulburări anxioase descrise la copil şi adolescent sunt:

• Anxietatea de separare

Teama de separare este o reacţie normală în dezvoltarea copilului, în perioada de formare a relaţiei de ataşament. Spre deosebire de teamă, anxietatea de separare se manifestă prin reacţii emoţionale intense şi persistente, care apar la separarea de casă sau de persoanele de ataşament, după vârsta de 10-18 luni. Copilul prezintă frica iraţională că va fi părăsit de părinţi sau că acestora li se va întâmpla ceva grav,  îngrijorare şi nelinişte când anticipează despărţirea, protestează prin plânsete, se separă cu dificultate de persoanele de ataşament, refuză să meargă la şcoală/grădi, să plece de acasă neînsoţit sau să fie lăsat singur în locuri nefamiliare sau cu persoane străine; poate prezenta tulburări de somn şi, de multe ori, ajunge să refuze să doarmă singur în camera lui (unii copii se trezesc în cursul nopţii plângând sau merg în dormitorul părinţilor pentru a dormi alături de aceştia). Adesea, apar şi acuze somatice diverse, uneori severe: de la cefalee, dureri abdominale, până la febră, vărsături şi scaune diareice şi simptome neurovegetative (transpiraţie, eritem facial, paloare). Deşi apare la toate vârstele, AS este mai frecventă la preşcolari şi şcolari.

• Tulburarea de anxietate generalizată

Copiii şi adolescenţii care prezintă această tulburare par a fi tot timpul îngrijoraţi, neliniştiţi, îşi fac nenumărate griji cu şi fără motiv, faţă de majoritatea domeniilor vieţii de zi cu zi. Sunt foarte preocupaţi de performanţele şcolare sau de aspectul fizic, de felul în care sunt văzuţi de cei din jur, vor să aibă cele mai bune note şi cele mai bune performanţe şcolare şi devin extrem de neliniştiţi şi plini de temeri în ajunul unui eveniment şcolar sau de altă natură. Îngrijorările excesive determină dificultăţi de concentrare, iritabilitate, tulburări de somn (dificultăţi de adormire sau somn neliniştit şi neodihnitor).

• Anxietatea socială

Reprezintă frica iraţională de situaţii sociale în care copilul se poate simţi jenat sau ruşinat atunci când este nevoit să interacţioneze cu alte persoane sau să performeze în faţa altor persoane. Copilul se simte stânjenit la gândul că va trebui să mănânce alături de alţi copii, să  vorbească, să scrie de faţă cu ceilalţi, să vorbească cu colegi sau persoane noi, să lucreze în grup. Adolescenţii evită să meargă la petreceri cu grupul de vârstă sau în tabere, să se întâlnească cu persoane de sex opus, să-şi exprime opinia în public, să vorbească la telefon şi, de cele mai multe ori se izolează, ajungând să dezvolte un tip de personalitate de tip evitant.

• Tulburarea de panică

Atacul de panică este definit ca fiind o perioadă distinctă de frică intensă, fără obiect, care apare brusc şi se asociază cu simptome somatice: palpitaţii, transpiraţii, frisoane, parestezii, tremor, senzaţie de sufocare, durere sau disconfort precordial, vărsături, greaţă, senzaţie de ameţeală, dezechilibru, vertij sau leşin, senzaţie de moarte iminentă. De multe ori, la copii, această tulburare rămâne neidentificată deoarece copiii nu au capacitatea de a descrie simptomele sau trăirile.

• Fobiile specifice

În comparaţie cu fricile, care sunt atât de fireşti în viaţa copilului, fobiile sunt „fricile patologice”. Reprezintă teama marcată şi persistentă, excesivă sau nejustificată, provocată de prezenţa sau anticiparea unui obiect sau situaţii specifice (de ex. zbor, înălţimi, animale, insecte, apă, administrarea unei injecţii, vederea sângelui).  Expunerea la stimulul fobic provoacă în mod aproape constant un răspuns anxios imediat care poate lua forma unui atac de panică sau se poate exprima  prin exclamaţii, accese de plâns, stupefacţie. Aceste frici, nu pot fi înlăturate, nu pot fi controlate voluntar, nu pot fi evitate, iar uneori spaima persistă mai mult timp, chiar după înlăturarea obiectului fobogen.

La copii, aceste „frici iraţionale” cel mai adesea se exprimă ca: teama de întuneric, teama de a fi singur, teama de înălţime, teama de injecţii, de durere, teama de spaţii închise, teama de mulţime, de oameni, teama de şcoală (fobie şcolară), teama de moarte.

• Fobia şcolară

Este o formă specifică a fobiei copilului şi apare în primii ani de şcoală sau chiar după primele săptămâni de la începerea cursurilor. Copilul se trezeşte dimineaţa îngrijorat, neliniştit, palid, începe să acuze dureri abdominale, merge de mai multe ori la baie, uneori tremură şi transpiră, priveşte anxios în jur, tergiversează îmbrăcarea şi pregătitul ghiozdamului. În ciuda protestelor copilului şi a acuzelor sometice, de cele mai multe ori, familia nu cedează şi-l duce la şcoală. Acolo, şcolarul cel mic stă „ca pe ghimpi”, nu se simte bine, anxietatea creşte şi de cele mai multe ori se întoarce acasă.

Refuzul şcolar presupune un refuz motivat al copilului de a frecventa şcoala, dificultatea de a rămâne în clasa o zi întreagă sau dificultatea de a continua şcoala, asociată cu distres emoţional, în special anxietate şi depresie.

Prin urmare, refuzul şcolar este identificat la copiii care absentează de la şcoală cu desăvârşire şi/sau se duc iniţial la şcoală dar pleacă de la ore la un moment dat şi/sau merg la şcoală protestând, plângând sau expunând alte probleme de comportament şi/sau prezintă o suferinţă neobişnuită în timpul orelor de curs, care va conduce spre un absenteism viitor.

 

Simptomele asociate includ atac de panică, episoade de plâns, crize de furie, auto-agresivitate şi simptome somatice care sunt prezente dimineaţa şi care se ameliorează dacă copilului i se permite să stea acasă.

Consecinţele pe termen scurt includ performanţe şcolare scăzute, dificultăţi familiale şi de relaţionare cu ceilalaţi copiii. Un refuz şcolar prelungit şi sever interferă cu dezvoltarea socială, emoţionala şi academica şi poate fi asociat cu probleme de sănătate mintală la maturitate.

Scopul primar al abordării terapeutice este reprezentat de reîntoarcerea cât mai devreme posibil la şcoală. Începerea tratamentului în primele 10 luni de la apariţia refuzului scolar joacă un rol important în prevenţia agravării şi prelungirii simptomatologiei.

• Tulburarea de stres posttraumatic

Copilul cu TSPT prezintă teama că un eveniment extrem de traumatizant pe care l-a trăit în trecut se poate repeta, având un disconfort puternic însoţit de tulburări neurovegetative când îşi aminteşte evenimentul psihotraumatizant. El poate retrăi evenimentul prin amintiri dureroase care-i revin în minte fie spontan, fie provocate de cei din jur sau de fragmente din viaţa cotidiană, ce-i pot reevoca trauma. Copilul poate repeta în joc scene pe care le-a trăit sau poate avea coşmaruri cu tema factorului traumatizant. Mult timp după traumatism, copilul are tulburări de somn (adoarme greu şi se trezeşte în cursul nopţii), poate prezenta frecvent stări de iritabilitate şi accese de furie nejustificate. Copilul tresare la cel mai mic zgomot, trăieşte într-o permanentă stare de alertă, îşi caută permanent părinţii, iar dacă este mai mic anxietatea ia forma anxietăţii de separare. TSPT produce o scădere a eficacităţii cognitive şi diminuează achiziţiile şcolare.

Tratamentul tulburărilor de anxietate la copil cuprinde combinarea tehnicilor de terapie cognitiv-comportamentală cu medicaţia anxiolitică (benzodiazepine) şi antidepresivă (triciclice, ISRS), terapie de grup, terapie de familie.

Dr. Simona Drugă

Psihiatru copii şi adolescenţi